Vîrste și aniversări
De cînd mă știu, zilele de naștere au fost o bucurie. Mereu mi-am dorit să mi le serbez, cu tam-tam, tort, șampanie, familie și prieteni. Cît de „clasic“ și „tradițional“ se putea. Cu flori și cadouri pe care să nu mai știi unde să le pui, ca-ntr-un ritual al micului haos dezlănțuit, de bunăvoie, pentru scurt timp.
De fapt, credeam că doar așa se poate. Că „așa se face“ de aniversări, că desfășurătorul ăsta figurează într-un cod nescris, de la sine înțeles. Care mai presupunea, desigur, să duci bomboane la școală, dacă nu aveai ghinionul ca ziua să-ți pice în vacanță. Să anunți într una din ore, probabil ora ta preferată, că e ziua ta și să ceri voie să te plimbi cu dreptunghiulara cutie printre bănci. Să te înroșești – cum altfel? – cînd o făceai, să vezi reacțiile colegilor în funcție de gradul de apropiere de fiecare. Să aștepți momentul palpitant de la sfîrșit, cînd ți se cerea cîte o bomboană în plus și cînd tu, ca un nabab combinat cu maestru de ceremonii, puteai să decizi cum și cui împărțeai cele cinci prăpădite de bucăți rămase – cu mărinimie, dar și cu cruzime. Pentru ca apoi, dacă, repet, aveai norocul ca ziua ta să nu pice în vacanță, să ți inviți prietenele acasă, la o petrecere cu dans.
Spun prietenele pentru că, pînă la o vîrstă, aveai un cerc exclusiv feminin. Erau trei-patru prietene care te invitaseră și ele, la rîndul lor, la zilele lor de naștere și „protocolul“ era să le inviți și tu. Party-ul cu ele era peste cel cu familia și prietenii de acasă, care începuseră să mi se pară, în această pre-adolescență, prea de la sine înțelese, prea ușor de făcut. Cel cu fetele de la școală era mai complicat de dus la bun sfîrșit, din două motive: mai întîi, pentru că ziua mea pica de obicei în vacanță; și apoi, pentru că, așa cum am mai scris, casa mea nu făcea față standardelor vremii. Mai pe scurt, nu posedam sufrageria din dotarea, după capul meu de atunci, obigatorie: cu covor persan, vitrină cu bibelouri, canapea, eventual lampă luminoasă care-și schimba culorile. A, și o oglindă mare, cu ramă argintie, în fața mesei lucioase (se purta luciosul pe atunci), în care te puteai analiza în timp ce dansai în cerc cu celelalte fete. Care mai toate păreau impecabile și aranjate, într-un fel al anilor ’80, excesiv de studiat, în care părul stătea bine prins în clamele lui și nu se mișca de acolo. În care bluza, de cele mai multe ori albă, cu volane, stătea bine înfiptă în fusta ei pînă pe la genunchi. Cînd pînă și mișcările pe melodiile cred, ale formației ABBA erau previzibile în legănarea lor corectă, așa cum corecte și fără prea mari adîncimi erau și moravurile noastre de atunci.
Cert e că, neposedînd respectiva sufragerie, n-am reușit niciodată să refac, la mine acasă, experiența cu cele patru-cinci fete cucuiete super-pavoazate, eventual cu veșmintele mamelor (se obișnuia și asta destul de des), legănîndu-se în fața oglinzii. După mult timp, am înțeles, însă, cît de importante erau petrecerile mele cu familia și prietenii de acasă. Care nu erau trendy (exista un trendy și pe vremea comunistă), dar erau cool, dacă ar fi existat pe atunci cuvîntul, și mult mai mult de atît. De altfel, singurul mod în care m-am putut și eu împărtăși din party-ul fancy de sufragerie lucioasă a fost următorul: „împrumutam“ cîte una-două din prietenele mai bune de la școală și le introduceam în punch-ul de acasă. Le „înmuiam“ acolo pînă își mai pieredeau din glamour-ul lumii diferite din care veneau și se contaminau, măcar parțial, cu lumea mea, cea fără de sufragerie.
Au trecut și vremurile alea, și au sosit altele, în care luciul sufrageriei, brusc, nu a mai contat. De fapt, pe vremea de atunci, a adolescenței și a liceului, aveam și eu o sufragerie, cu o bibliotecă mare, veche și trosnitoare, un linoleum spălăcit pe jos și o canapea veche, dar posibilă. Acolo au venit colegi de-ai mei, de astă dată de ambele sexe, și au dansat, parcă mai puțin rigid, fără să ne privim în vreo oglindă (din simplul motiv că nici aici nu aveam una). E drept că muzica formației ABBA fusese înlocuită cu cea a Beatles-ilor și a celor de la Queen, și pe astea parcă le simțeai altfel: le simțeai, nu doar le auzeai, îți pătrundeau în oase și te lăsai în voia lor, fără atîtea reguli.
Era bine la petrecerile astea, nu-mi mai doream altfel de sufragerii. Începusem tot mai mult să apreciez ce aveam, ajunsesem într-o lume în care diferitul nu mai era, neapărat, un păcat pentru care să fii judecat. Poate chiar dimpotrivă. Și tocmai atunci, cînd să mă adaptez și eu, în sfîrșit, cu aniversările mele, unui trend care, de fapt și din fericire, nu mai exista, familiarul meu, cel care pînă atunci mi se părea atît de la sine înțeles, s-a prăbușit. Murind tatăl meu, înainte de vreme, am fost nevoită să văd că acel „acasă“ călduț nu e un dat. Nu e peren. Că dezideratele de pension, de genul celui cu sufrageria și vitrina, sînt apă de ploaie și că alte lucruri, de fapt, contează. Mi s-au răsturnat certitudinile și, odată cu ele, și aniversările. Care au intrat într-o altă fază. Dar despre asta, altădată.
