Dilema mea cea veche
Realizez, cu stupoare, că se împlinesc 25 de ani de cînd e Dilema, veche sau nu. 25 de ani de cînd sînt și eu la Dilema (nu chiar de la începuturile ei, ci puțin mai tîrziu). 25 de ani din viața mea alături de Dilema – care a ajuns, în toată această perioadă, să-mi fie, cumva, indispensabilă.
Mă trezesc, mă spăl pe dinți, îmi beau cafeaua, vorbesc cu fiul meu, îmi scriu articolul pentru Dilema… Așa a intrat Dilema în viața mea, precum unul dintre gesturile firești, de neînlocuit, aproape reflexe ale existenței de fiecare zi.
Ce înseamnă, de fapt, asta? Pînă la urmă, e doar o revistă, nu un mod de viață, veți spune. Da, e adevărat, dar nu e chiar așa. Probabil că nu aș fi putut lucra într-un loc care să nu-mi fi sugerat și un pattern existențial. Cînd am ajuns la Dilema, deși terminasem facultatea, eram cît se poate de necoaptă. Încercasem, pînă atunci, o infinitate de posibile job-uri (așa simțeam): învățămînt, televiziune, secretariat, traduceri. Terminasem o facultate care nu avea nimic pragmatic în ea: Limbi străine, engleză și latină. Cum mi-era destul de clar că nu aveam vocație didactică, am tot încercat, trimisă de cunoștințe sau din proprie inițaitivă, pe ici, pe colo, prin presă ori companii, să mă adaptez și eu undeva. Nu am reușit, mai nici unul dintre posibilele locuri de muncă nu mi s-a părut destul de bun, destul de moral, cu destul potențial intelectual.
Da, știu, sună a „Prințesa și bobul de mazăre“, probabil că orele de latină din facultate, mai ales cele cu domnul Fischer și doamna Creția, trebuie să fi fost de vină, pentru că erau prea interesante, impuneau niște standarde aparent imposibil de atins. Am glumit, desigur: voiam să spun că seminariile de latină menționate au fost și vor rămîne poate cele mai depline (cu tot riscul grandomaniei acestui cuvînt) experiențe, nu doar academice, pe care le-am trăit. Ca atare, în mai toate din potențialele slujbe peste care dădeam, ceva îmi displăcea. Încet-încet, însă, am înțeles, din eșec în eșec, cam ce mi-ar plăcea să fac: să scriu, jurnalistic și nu chiar. Nu doar din imaginație, ci și din realitate, cu puțin umor și cu niscaiva ironie, și, dacă se poate, fără să uit de referințele culturale. Să reflectez, pe de o parte, realitatea și, pe de alta, propriile mele trăiri, trecînd prin filtrul literaturii și al filozofiei, într-un text care să fie și actual, dar, cumva, să treacă și dincolo de moment. Care să fie presă, dar nu numai. Să semnaleze neajunsurile societății, atunci (și veșnic) de tranziție, dar nu numai din perspectiva lucrurilor vădit vizibile, precum acțiunile politicienilor, ci și din aceea a oamenilor aparent mici, ascunși – de fapt, a celor mai mulți dintre noi.
O astfel de scriitură am găsit doar în proaspăt apăruta pe atunci, în 1993, Dilema. Și tot acolo am regăsit și standardele intelectuale, dar și morale rătăcite odată cu orele de latină. Cînd am participat la prima ședință de redacție, ca reporter, m-am simțit precum la unul din seminariile mele de la latină. La care s-a adăugat un sentiment ciudat, care mă mai urmărește, întrucîtva, pînă azi: cel al irealității. Nu-mi venea să cred că sînt parte a unei adunări a unor cărți devenite realitate, ca-n Fahrenheit 451; și nu numai că le sînt spectator, dar chiar pot interacționa cu ele, pot avea chiar un cuvînt de spus, o sugestie.
Mi-a trebuit destul de mult pînă să deschid gura în ședințe. Pînă la urmă, Lena (Magdalena Boiangiu) și Tita (Tita Chiper) m-au luat sub aripile lor și m-au învățat „meserie“. Asta a însemnat, evident, mai mult decît cum să pun întrebări oarecum istețe oamenilor din Cișmigiu pornind de la temele Dosarelor săptămînale ale Dilemei. M-au învățat cum să-mi abordez interlocutorii, să fiu civilizată cu ei, dar să scot maximum în interviuri, cum să nu scriu nimic neverificat din mai multe surse, cum să scriu echilibrat, fără să mă entuziasmez exagerat de o fațetă ori alta a lucrurilor, sau, dacă o fac, să fie cu argumente serioase, să pun orice fapt particular într-un context mai general, care să includă, dacă se poate, și niscaiva date și statistici. Și multe altele. Principii de bază ale jurnalismului, veți spune, la mintea cocoșului, dar nu și pentru niște oameni abia ieșiți din găoacea României comuniste, pentru care jurnalismul nu fusese, în mare parte, decît cenzură și propagandă.
Nu mă laud că aș fi aplicat ceea ce m-au învățat cele două doamne, constant și riguros, în ceea ce am scris. Dar știu sigur că am avut mereu sfaturile astea în minte, precum și altele, mai generale, aplicabile nu doar la scris, ci și în viața de toate zilele. Un soi de conștiență a relativității lucrurilor, a cuvintelor și convingerilor și a faptului că, oricît ai vrea, niciodată nu ești cu adevărat expert în ceva, așa că nu e cazul să te umfli în pene. Pentru că mereu e cineva care știe mai multe decît tine și mereu se ivesc și alte fețe ale realităților din jur.
