John Lennon și Ceaușescu

Copil crescut în perioada ceaușistă, am fost, în mod constant, îndoctrinată, printre altele, cu ideologia luptei pentru pace. „Pacea“, în accepțiunea regimului de atunci, devenise o formă fără fond care nu putea aduce după sine decît reacții alergice. Normal că, tot auzind-o într-un context atît de imoral, nu o mai puteam lua în serios: tot ce ni se „servea“ oficial respingeam și interpretam invers. Pacea, un concept atît de necesar, obligatoriu, aș spune, risca să devină pentru noi, adolescenții anilor ’80, unul dintre cuvintele-sperietoare, gen „vitejia“, „continuitatea“ etc.

Noroc cu Beatles-ii, și în special cu John Lennon. Nu știu ce aș fi devenit fără să-i ascult, fără să-l ascult. Pînă la urmă, tot comunismul ne-a ajutat să-i descoperim: sistemul de învățămînt de atunci fiind deficitar – nu acoperea nevoile elevilor, care, practic, învățau totul într-unul paralel, un soi de homeschooling cu meditatori –, orele de clasă propriu-zise deveniseră superflue. Ca atare, în timpul lor, ca să nu părăsim, totuși, incinta școlii, ieșeam în curte, unde jucam badminton și cîntam din Beatles. Normal, ca să putem lălăi acolo în cunoștință de cauză, trebuia să știm cuvintele.

Așa am dat eu, una, cel puțin (dar sînt convinsă că și destui din colegii mei de atunci) de pacea adevărată. Pacea lui John din „Give Peace a Chance“, din „All You Need Is Love“, dar, mai ales, din preferatul meu, „Imagine“:

„Imagine all the people
Living life in peace...
You may say I’m a dreamer,
But I’m not the only one,
I hope some day you’ll join us,
And the world will live as one.“

Pace de care John însuși nu avut parte pînă la capăt (fiind împușcat, cum bine se știe, pe 8 decembrie 1980). Dar pe care a reușit s-o răspîndească pe termen lung, aș zice, în urma lui. În care eu, una, cred pînă n ziua de azi.

Desigur, pacea nu e numai a lui. Nici numai a mișcării hippie, pe care nu am „prins-o“ direct, dar care continuă să mă fascineze. Nici măcar doar a lui Ghandi, care ne-a învățat multe despre reacțiile nonviolente.

E un mod de a fi despre care învățăm și de la Iisus: „(…) cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce i şi pe celălalt. Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa“ (Matei 5, 38-41). E dorința fiecăruia de a fi în acord cu sine însuși – pacea interioară.

E un mod de a ne raporta, cu înțelegere, toleranță și bunăvoință, la cei din jur, ba chiar de a riposta, în măsura posibilităților. Și e, pînă la urmă, o stare a lucrurilor lumii, opusă, evident, războiului, pe care trebuie să ne străduim s-o păstrăm.

Sînt nenumărate și mult prea diverse felurile în care putem scrie despre pace. Dosarul de față nu-și propune decît să ofere cîteva mostre.

Ilustrație de Ion BARBU