Sf. Dumitru
Nu, nu voi scrie despre coada la moaștele de la Patriarhie. Dumitru era și bunicul meu, în felul lui, modest și discret, un soi de sfînt. Un sfînt mic, de familie, de curte și de cartier.
Asta la vîrstele venerabile, cele pe care le-am prins eu. Se pare că în tinerețe nu era deloc vreun sfînt, ci mare crai. Asta pentru că fusese un bărbat frumos, iar în pozele de pe atunci în care apare, ferchezuit și îmbrăcat la patru ace, împreună cu bunica, are o alură hollywoodiană, pe linia James Stewart. De altfel, și poveștile spun că a avut o viață amoroasă tumultuoasă, care include o amantă pe anume chiar Julieta și o iubită din război, de pe la Odessa, cum altfel decît Liudmila?
Eu nu l-am prins în postúrile astea, ci în unele mult mai terre-à-terre. E adevărat că am avut privilegiul să-mi petrec destui ani cu el, pentru că a trăit 92. Pentru mine era, cel puțin inițial, imaginea bărbatului gospodar, a bărbatului de casă, cu curte, care robotește mereu la ceva și care nu vorbește prea mult. Spre deosebire de tatăl meu, pe care îl am în minte aproape veșnic la o imensă masă cu hîrtii și cărți, cu căni de cafea în jur și-nvăluit în fum de țigară, gîndind, scriind, citind și tăind din ziare, pe Tache (căci așa i se spunea bunicului meu, de la Dumitru) mi-l amintesc mereu printr-o curte destul de imperfectă, udînd flori, reparînd ceva sau făcînd vin într-un cazan.
De fapt, de el se leagă, în mare parte, amintirile mele de afară: în curtea mică și înghesuită, cu un petic de grădină pe fîșia din spate, în timp ce bunicul meu meșterea cîte ceva, îmi făceam și eu de lucru pe acolo. Am descoperit, țin minte, rîmele și furnicile. Am experimentat cruzimea copilăriei (căci există, desigur, și latura asta) rupînd o rîmă care apoi s a refăcut, și călcînd, odată, o furnică, despre care nu pot spune același lucru. Ori bătînd mingea infinit la perete, în timp ce-mi imaginam tot soiul de povești. Și, mai tîrziu, stînd în șezlogurile cîrpite ale bunicului meu, pe sub umbrarul lui cîrpit, dar extins și eficient, ca să învăț la istorie pentru treaptă (cum era pe atunci).
„Cîrpit“ e și el un cuvînt-cheie. Nu l am folosit în sens peiorativ, ci dimpotrivă. În sens, mai curînd, de „salvat“. Cînd se strica ceva, nimeni nu-l arunca la gunoi: trăiam într-o cultură a regenerării obiectelor, fie că erau jucării, perne, cearșafuri, haine, vase… Tache era doctorul lor, salvatorul lor, un soi de Gepetto amator, dar cu intenții bune. Spun asta pentru că le repara trainic, dar nu fără semne. Țin minte și acum acul uriaș pe care-l folosea ca să coasă, practic, orice. Obiectele reparate purtau, însă, semnul bolii și al vindecării lor: aveau petice. Dar eu mă obișnuisem cu peticele (care nu erau complet neasortate cu obiectul inițial) și mi se părea că așa trebuie să fie lumea mică din jur: imperfectă, dar reparabilă. (Am și acum o pernă roșie, în carouri, cusută și cîrpită de el, pentru scaunul meu de birou.)
Tache era și prototipul elementului masculin din jurul meu. Da, mai era și tatăl meu, dar el era mai pe linia introspecție-imaginație, cunoaștere și morală. Tache era mai aproape de viața reală. Dacă era să reperez niște semne ale masculinității, aici o făceam. Bunicul meu reprezenta exteriorul (la propriu, ce mai), iar bunica – interiorul. El se ducea la piață și aducea cele trebuincioase, ea le prelua și le gătea. Cele mai multe din drumurile cu mine, fie ele la gimnastică, la exerciții de ochi sau chiar la școală, le făcea tot bunicul. El mergea repede, cu o servietă uriașă pe umăr, care conținea orice, precum valiza lui Mary Poppins (despre care am mai scris), și eu lipa-lipa în urma lui. Grăbită, dar nu nefericită. Îmi plăcea cumva distanța asta pe care o impunea apropierea de el, care mă lăsa și pe mine să-mi torc gîndurile infantile ori adolescentine în liniște. Apropierea bunicului meu îmi dădea o siguranță implicită, discretă: așa a fost, de pildă, la cutremurul din ’77, care m-a zguduit destul de serios (mai ales pe dinăuntru). M am liniștit după ce ai mei m-au dus la bunici și am reușit să adorm în patul meu de acolo, mai ales pentru că vizavi de el era cel al bunicului meu.
Și totuși, de ce „sfîntul“ din titlu? Pentru că Tache mai avea o latură, importantă, pe lîngă cele menționate pînă acum: și anume una altruistă într-un mod natural, fără fițe și tam-tam, ca și cum așa stăteau lucrurile și n-aveai cum să te împotrivești mersului lor. Ajuta, practic, pe toată lumea. Le făcea diverse servicii casnice, dacă îl rugau, și le împrumuta, ba chiar dădea una și alta. Diverse doamne singure, septuagenare sau octogenare, de prin cartier se bazau, de-a dreptul, pe el pentru supraviețuirea lor. Unele chiar mîncau la Tache ori veneau să se uite la televizor, dacă al lor nu mergea. Împrumuta lumea și cu bani (inclusiv pe mine), fără să clipească.
Nu refuza pe nimeni și ajuta, cu drag, pe oricine i se adresa. Deși spunea că nu crede în Dumnezeu și că e ateu (băiat de preot fiind), era, în practică, cel mai bun creștin pe care l-am cunoscut.
