Că nu e o glumă, nici un scenariu distopic, ci va fi, cel puțin pentru un timp, un mod de viață: unul în care va trebui să îmbinăm autoprotecția cu altruismul.
Sînt copil crescut la bloc, în perioada comunistă. Cu bunici care stăteau la casă, ce-i drept, în București. Așa că se poate spune că m-am înfruptat din ambele variante.
Știam că mă interesează subiectele care nu sînt senzaționale și de actualitate, oamenii „mici“, asemenea fiecăruia dintre noi, pînă la urmă, aparent insignifianți, dar, de fapt, cu toții avînd o poveste.
Cum poți face față schimbărilor imense și bruște din jurul tău, de la cele tehnologice la cele de mentalități – fără să-ți pierzi identitatea și profunzimea?
E o senzație cel puțin ciudată cînd copilul tău ajunge la vîrsta la care, practic, ți-ai început tu viața. La care ai încercat și ai început să te pui pe propriile picioare și să te ții pe ele, ca să nu ajungi precum Bambi în celebra scenă de pe gheață.
Sper ca, înainte să fie prea tîrziu pentru alte femei, legea privind violența domestică să se schimbe astfel încît să ne apere, pe oricare dintre noi, eficient. Și, odată cu ea, și mentalitățile.
Facem, de cele mai multe ori, automat aceleași gesturi pe care ni le dorim eterne și care ne dau, în ciuda altor vîrtejuri destabilizatoare, sentimentul ordinii și al unei oarecari permanențe.
Pentru mine, e pur și simplu tatăl meu. Pe care am avut norocul să-l „prind“ 15 ani și ceva din viață. În copilăria și adolescența mea, habar n-aveam că e vreun noroc. Mi se părea că asta e normalitatea. Că așa sînt toți tații din lumea asta și că așa sînt familiile.
Chiar dacă ne aflăm la oraș și, cu atît mai mult, în lumea noastră post-postmodernă și supertehnologizată, tot trăim un altfel de timp în perioadele de sărbătoare. Ieșim din timpul dedicat strict utilității și supraviețuirii și intrăm, pentru o perioadă mai lungă, într-un timp aparent al răgazului și plăcerii.
Știu însă că ziua de 21 mi-a schimbat viața, mi-a dat o viață. Iar cei care au luptat și au murit atunci și cărora le voi fi mereu recunoscătoare sînt eroii mei, eroii noștri.
Pînă-n punctul în care, în anii ’80, s-a dovedit deodată că nu mai puteam separa atît de ușor realitatea de lumea inventată; că și-n bula noastră se simțea vîntul rece care urma s-o spargă.
Să ai căldură și apă caldă au fost, de ani buni, lucruri normale. Mi se părea de la sine înțeles ca, atunci cînd mă trezeam, să pot deschide geamul larg și să mă simt confortabil în casă. Ori să mă lăfăi în baia fierbinte, eventual lăsînd apa să curgă nu știu cît înainte.
Înainte să vină iarna propriu-zisă, trebuie să trecem mereu, ca printr‑o aceeași veșnică încercare, prin perioada cenușie. Fie că durează o lună, fie două, ea e mereu aceeași și ne pîndește după te miri ce colț: cea în care mai totul e gri și mai toate culorile își pierd consistența și se topesc una-ntr-alta.
Cine spune că a fost bine atunci trebuie să fi avut privilegii. Sau să nu fi înțeles nimic din nimic, mai ales din ideea de libertate: a cuvîntului, a presei, de mișcare etc., și nici din drepturile omului (despre care habar nu aveam).
Cînd a apărut Unirea, cred că prin 1976, a fost un eveniment. I se dusese buhul că acolo puteai găsi orice – într-o vreme în care, de fapt, nu se găsea mai nimic, decît cu pile și pe sub mînă.
De mult nu mai e nimic nou în faptul că, în multe povești actuale, fie ele în cărți sau pe ecran, nu mai avem eroi principali, ci eroine. E suficient să ne amintim doar de Hunger Games, cărțile și filmul, și de Divergent, așijderea, în care eroinele salvatoare măcar ale unei părți din omenire sînt Katniss Everdeen și Tris.
Sînt zile în care, după întîmplări tumultuoase, pur și simplu încremenești. Te așezi pe o canapea și nu te mai poți ridica de acolo. Te eternizezi în postura de spectator. Spectacolul lumii se desfășoară, pe diverse planuri, în fața ochilor tăi. Poți să-l urmărești, dar nu prea mai poți să te implici. Parcă te ține ceva lipit de canapeaua aia, precum pe Al Bundy din serialul de altădată.
Mersul la film era o evadare potrivită pentru cineva cu o structură mai curînd de spectator decît de actor, mai curînd o natură contemplativă decît una cu orice preț activă. Pentru cineva care, mai oricînd, prefera să stea pe locul pasagerului și să privească lumea ce i se desfășura în fața ochilor ca un tapet, fără să se plicitesească, ore întregi. Pentru România comunistă, filmul chiar era o evadare într-o altă realitate, cea a lumii occidentale la care nu aveam decît vag acces, tărîmul făgădu
De asta se țes tot soiul de povești cu tuneluri: pentru că întunericul lor te lasă să brodezi… Dar și pentru că, vrei, nu vrei, îți reamintesc că poate exista și o altă lume. Reală sau imaginară, sinistră sau luminoasă, trecerea în sine te împinge să ți-o imaginezi.
Oricînd e la îndemînă alcoolul. „Demonul alcool“, vorba cîntecului, dar și prietenul alcool, cînd ai chef să fie așa, cînd îi dai voie să fie așa. Poți doar cocheta cu el, zici. Cel puțin așa crez
Credința asta a ei m-a ferit, ca un fel de magie, zic eu, ani și ani de probleme grave de sănătate. Asta, combinată cu sistemul tatălui meu, pe care l-am împrumutat instinctiv (nici eu nu re
Banii îți pot asigura accesul la cunoaștere. Cărțile sînt scumpe și, dacă vrei să cumperi chiar și una motivațională, care-și propune să te sfătuiască ce să faci cu viața ta sau măcar cum să-ți păstrezi calmul în ea ori să mănînci sănătos, trebuie să a
Urmează, apoi, stratul părinților: tineri în anii de fiere ai comunismului și totuși zîmbitori și nonșalanți în iresponsabilitatea lor firească, pînă la urmă – cum ne-am mai fi trăit viețile dacă am fi fost atît de conștienți de momentul istoric în care
Cu trecerea timpului și terminarea liceului, am început să-l observ pe Rhett Butler. Să fiu tot mai fermecată de el, de gesturile și replicile lui. Mi se părea bărbatul potrivit pentru Scarlett, puternic, mereu spiritual, dar și gata s-o sprijine. Cred c
Ai de lucru acasă, ai tăi sînt plecați și ai nevoie de tot soiul de lucruri ca să supraviețuiești. Da, te poți duce pînă la magazin, dar uneori ești atît de presat cu treaba și atît de adîncit în ea, sau pur și simplu atît de lipsit de chef de lumea larg
Pentru cine trăiește asemenea stări ursești, venirea toamnei e, ca în manualele pentru preșcolari, o ușurare și-o sărbătoare. Spre mijloc de septembrie simți, treptat, cum poți deschide mai vioi geamul fără ca lava să te înăbușe și doboare. Cînd împingi geamul simți o adiere de vînt: pînă și crengile copacului din fața lui încep o forfoteală timidă. Simți cum blana de urs ce a greșit anotimpul începe să crape pe spatele tău. Se va evapora în curînd, fără s-o pui pe foc, prec
Zona dintre Olimp și 23 August e una dintre cele mai interesante de pe litoralul românesc, după mine. Pe lîngă legendele care circulă despre ea, printre care una (care acum, înțeleg, e deja istorie) despre cum nimeni altul decît Jack Nicholson ar urma să investească acolo pentru a face un resort de nu știu cîte stele, e o plăcere să te plimbi pur și simplu. Cel mai ades în tovărășia pescărușilor, a ciorilor și a unei specii de rațe moțate. Să te uiți după melci și scoici, să privești div
Tradiția geamantanului (ce-i drept, redus la unul singur) uriaș s-a păstrat și pentru mine. Constat că nu pot pleca la mare fără conținutul magic al unui geamantan tot maro, dar nu din piele, și pe roți. E ca și cum doar el mi-ar garanta reușit
De vreo două ori mi s-a întîmplat, însă, pe fondul acestei crase inculturi într-ale feminității în devenire, să mă aflu în situații care azi s-ar putea considera periculoase. Nu s-a întîmplat nimic nelalocul lui (pe linia principiilor bunicii mele), pentru că fi
Cînd am sosit în „Zoia Kosmodemianskaia“ din liceul meu de-o viață, „Creangă“, care-și pierduse clasele de filologie pentru că Ceaușescu îl făcuse industrial, ca pe majoritatea liceelor din acea vreme, am fost șocată. În „Creangă“, un liceu
Secretele sînt necesare. Nu în sensul de adevăruri întunecate, eventual criminale, pe care le pitim sub obroc. Or exista și din astea, dar nu fac obiectul Dosarului de față. Cum nu fac obiectul lui nici secretele de stat – deși există un mate
Norocul meu că raporturile dintre bărbați și femei în familia mea nu erau cele specifice epocii. Numai așa am reușit să cresc fără prejudecăți (deși epoca și-a lăsat, totuși, amprenta inconfundabilă și asupra mea) și să consider mari victorii gesturi care, acum, sînt atît de firești.
Sătulă, la un moment dat, de atîta perfecțiune, m-am hotărît, pe la 16 ani (și forțată de împrejurări, ce-i drept), să pornesc singură într-o vacanță. Unde altundeva decît tot la Cumpătu, un loc safe, în care toți mă știau? Plecasem să descopăr
În anii ’90, falsului transfer de afecțiune i s-a adăugat, mai mult decît oricînd, acțiunea pe cont propriu. În sălbăticia tranziției de atunci, ca să supraviețuiești trebuia să-ți asumi tu, ca individ, tot mai multe lucruri pe care societatea nu ți le asigura. Dacă aveai un copil, de pildă, tu, personal, trebuia să-l ferești de toate, pentru că mai nici una dintre instituțiile implicate în creșterea și educația lui nu o putea face pînă la capăt. Da, îl duceai, de pildă, în parc, dar nu puteai p
Lupii apăreau în desenele astea ale mele: pentru că nu știam cum să-i diferențiez de alte animale, le-am inventat un fel de trompă pe post de ceea ce eu îmi imaginam a fi bot
După ea, căldura, cea încă în limite suportabile, se evapora. Bunicul meu putea uda curtea (nici asta nu se făcea la orice oră, fără tipic) și eu puteam evada din interiorul sufocant în lumea mai liberă și mai aventuroasă a masculinității, fie ea una domestică.
Cînd sîntem foarte mici nu percepem moartea aproape deloc. Sau, oricum, foarte îndepărtat. Trăim fericiți în veșnicia noastră cea de toate zilele, pe care acum am numi-o imaginară, dar atunci am simțit-o ca foarte reală.
Banchetul de final de a XII-a, în ce mă privește, a fost cel mai puțin spectaculos. Terminam o clasă de fete și, oricît de mult mi-ar fi plăcut muzica lui Smokie care s-a tot repetat, și oricît m-aș fi crezut cînd Alice, cînd Sally, din Living Next Door to Al
Vin dintr-o epocă, cea ceaușistă, în care și să te săruți pe stradă, cu un băiat, fată fiind, sau să porți minijupe putea stîrni reacții. Se găseau „cetățeni responsabili“ care să-ți atragă atenția, în moduri nu foarte politicoase, că ai sărit din canon.
Cum să ne alegem învățătoarea? Am optat pentru o învățătoare pe care o avusese fiica unei cunoștințe și fusese mulțumită de ea. Am avut de ales între această doamnă și una mai tînără, care, însă, făcuse și Facultatea de Psihologie. Am opt
Încet-încet, s-au mai înmulțit coșurile și parcă nu ne-am mai înglodat în gunoaie la tot pasul. Sistemul de salubritate, în sensul ăsta, a început să mai funcționeze. În schimb, altele au venit peste noi: în anii, să zicem, 2005, pînă la criză – boom-ul economic și hiperconsumismul. Ca să compensăm pentru lipsurile ceaușiste, am început, cum ne am făcut un oarecare aparent cheag, să cheltuim, să acumulăm și să risipim. Era perioada cu cozi la supermarket uri și credite masive cu bul
A venit și formidabilul moment al nașterii, prin cezariană. Unde aproape totul s-a desfășurat conform planului, cu mici excepții: doctorul cu care urma să nasc fiind specialist în sterilitate, m-a cazat,
De mică am fost învățată că termenul ăsta de „patriotism“ are ceva nelalocul lui, ostentativ, fals, desuet. Desigur, ne aflam în perioada comunistă, în care, din păcate, chiar avea toate conotațiile astea. În care era folosit în discursuri mincinoase și gonflate menite să acr
O povară mi se păruse și un alt băiat cunoscut la mare. Cînd l-am întîlnit, în vara de dinaintea ultimului an de liceu, într-un minicar comunist, am avut senzația aia care ne e redată prin filme cu încetinitorul, în special cînd e vorba de vreo persoa
Mai toată viața am fost terorizată, într-un fel sau altul, de ideea succesului. Undeva, în adîncul minții și al sufletului meu, a tronat, ani de zile, această obligație, scrisă cu litere de foc: să nu dau greș. Să nu mă fac de rîs. Să nu fiu vreo loseriță.
