Femeia neaoșă, în epoca ceaușistă
Mereu, femeie fiind, am vrut să mă cred independentă de epocile în care trăiam și de mentalitățile lor în privința relațiilor dintre sexe. E adevărat că, într-o mare măsură, m-a ajutat și familia mea, cu educația pe care mi-a dat-o, atipică, parțial, pentru vremea respectivă. Și, totuși, constat acum, retrospectiv, că, oricît de avangardistă am vrut să fiu sau m am dat, moravurile și ideologia timpurilor m-au marcat suficient.
Și asta în condițiile în care veneam din centrul centrului: trăiam în București, într-o familie de intelectuali. Departe și diferit de ceea ce trăiau contemporanele mele din sate, din orașe de provincie sau chiar din alte medii bucureștene. Am vut norocul unui tată mai mult decît democrat și trăind aproape complet în afara contextului social și spațial: cel în care femeia socialistă, devenită, destul de recent, și „om al muncii“, avea un al doilea serviciu acasă. Am auzit de nenumărate ori, chiar de la femei, următoarea descriere a vieții lor: „Muncesc două norme, una la serviciu și una acasă, după ora 4“. Munca se termina la ora 16, în general, și majoritatea femeilor din orașele și satele ceaușiste veneau acasă și se apucau să gătească, să spele, să calce, să facă curățenie.
Nu prea cred că-și puneau vreo întrebare în legătură cu motivația acestei segregări a sarcinilor domestice: o luau, pur și simplu, ca atare. Bărbații mergeau și ei la serviciu și se presupunea (dar nu era întotdeauna așa) că ar fi cîștigat mai mult decît femeile. Deși ambii soți (căci rar existau parteneri, pe vremea aia, mai toți erau cu acte, morala comunistă, ipocrită și birocratică, să trăiască!) lucrau, doamna casei făcea mai mult, aproape totul, în gospodărie. Bărbatul, ce-i drept, avea și el vreo două-trei sarcini pe care mi le amintesc: ducea gunoiul (cu insistențe), bătea covoarele pe spalierul din spatele blocului, făcea cumpărături și eventualele reparații prin casă, de genul schimbat un bec sau bătut un cui. Rar se amesteca în vreuna din treburile celelalte, sus menționate. Dacă apăreau copii, evident că mama ducea, și aici, greul, ajutată și chiar înlocuită, la un moment dat, de o altă „instituție“: cea a bunicilor. Bunicii erau un soi de servitori (scuzați cuvîntul tare) ai nepoților, îi luau și-i tîrau de colo pînă colo, le făceau de mîncare, îi păzeau etc. Unii dintre copiii generației mele i au zis bunicii „mamă“ pînă pe la vîrsta școlară, căci au crescut cu ea, la țară.
Gîndiți-vă că pe vremea de atunci nu numai că nu exista Internet, dar erau și puține mașinării. Orice device, de genul aspirator sau mașină de spălat, era o raritate și o minune: eu am învățat cum se înmoaie rufele și apoi se spală cu săpunul făcut de bunicul meu din resturi de ulei adunate în timp, cum se mătură prin colțuri și apoi se spală pe jos cu cîrpa, nici vorbă de mop (e drept că asta nu o făceam eu). Am văzut cum se calcă cu fierul încălzit pe aragaz și se gătește în oale uriașe, pe foc mic ce ținea o eternitate. O muncă grea și îndelungată, care, practic, îți ocupa mai tot timpul liber.
Mentalitatea comunistă o preluase pe cea burgheză, aceea în care sarcinile gospodărești îi reveneau femeii. Doar că acolo stăpîna casei nu lucra și în altă parte, stătea doar acasă, treaba casnică era halca ei din „diviziunea muncii“; ba, în familiile mai înstărite, mai avea și ajutoare. Așa că nu avea decît să fie o Superwoman, cu două norme întregi. Și de asta, probabil, doamnele din perioada copilăriei mele arătau, la 40 de ani, precum cele de azi la 65. De asta eram eu atît de oripilată de look-ul femeilor gospodine și mă tot revoltam împotriva permanentului lor de caniș, a rochilor gen capot înflorate și mulate pe trupul deformat, a orizontului lor limitat (deși multe dintre ele citeau, ăsta era divertismentul). Munca dublă, plus lipsa produselor cosmetice, a sportului, a unei vieți sexuale normale, în destule cazuri (frica de sarcină nu era o glumă), și limitele medicinei de atunci le făceau pe bietele doamne de vîrstă medie (azi tînără, multe femei abia fac copii la 40 de ani) să fie dizgrațioase.
Din păcate, nici una dintre reprezentantele lor nu poseda calitățile Samanthei din Ce vrăji a mai făcut nevasta mea (Be-witched, Sol Saks, 1964-1972), care folosea, în diverse situații, magia ca să rezolve plicticoșeniile casnice și să nu-i submineze lui Darrin autoritatea de două parale. Puține reușeau să-și păstreze și look-ul, și feminitatea în asemenea condiții drastice. Mama mea era una dintre ele, dar nu era deloc tipică: chiar eu, mică și stupidă fiind, îi reproșam că nu arată precum celelalte mame din clasă, că nu face șnițele și chiftele, și nici ciorbă de perișoare, ci friptură la grătar, salată și, rar, supă de roșii.
Norocul meu că a fost așa. Norocul meu că raporturile dintre bărbați și femei în familia mea nu erau cele specifice epocii. Numai așa am reușit să cresc fără prejudecăți (deși epoca și-a lăsat, totuși, amprenta inconfundabilă și asupra mea) și să consider mari victorii gesturi care, acum, sînt atît de firești.
