La bloc

Sînt copil crescut la bloc, în perioada comunistă. Cu bunici care stăteau la casă, ce-i drept, în București. Așa că se poate spune că m-am înfruptat din ambele variante.

Doar că, de fapt, în largul meu cu adevărat m-am simțit, mereu, la bloc. Cel puțin pînă la o vîrstă, pînă pe la presupusa jumătate a vieții, nici n-am conceput că poți opta și pentru un alt mod de locuire. Da, mergeam la bunici, la casă cu curte, dar tot blocul rămînea, pentru mine, „suprema“ variantă. Nu mă simțeam strivită de dimensiunile liliputane ale camerelor, ale băii, ale holurilor, nici de pleiada de sunete și mirosuri ce intrau pe geamul și ușa de la balcon. Am deschis ochii, practic, într-o comunitate invizibilă, dar cît se poate de perceptibilă la nivelul celorlalte simțuri.

Nu te simțeai acolo – în apartamentul de două camere din Șoseaua Giurgiului cu vedere la spatele blocului, la bătătorul de covoare etc. – niciodată singur. Erai ca-ntr-un film de groază, dar cumva pe dos: mereu bombardat cu zumzete, foșnete, pocnete și uneori chiar țipete, cu arome, miresme, izuri și chiar duhori de la vecinii din dreapta ori din stînga. Dar toate asta nu te făceau – cel puțin pe mine, una – să te simți amenințat, ci, dimpotrivă, protejat: era ca și cum o lume invizibilă, a unor spiriduși casnici, cu preocupări terre-à-terre, te ocrotea de undeva din umbră, fără să fie nevoie de obositorul contact direct cu ea. Pulsa de viață de acolo, din cotloanele ei, uneori de-a dreptul excesiv, dar mereu ca o barieră între tine și neant.

Spun „fără obositorul contact direct“ pentru că cele cîteva ori în care ne-am întîlnit cu vecinii face to face nu au fost deloc relevante. Nu aveam mare lucru în comun pentru că, de fapt, nu ne cunoșteam și nu țineam să ne cunoaștem mai profund. Eram civilizați unii cu alții, ne salutam și, dacă era ceva cu adevărat important, ne ajutam. Dar nu făceam parte din sistemul de întrajutorări de la bloc, despre care am tot auzit povești: cel în care se crea o comunitate de „scară“, ale cărei membre nu numai că-și petreceau timpul tăifăsuind, ci își și împrumutau una alteia, de cîte ori aveau nevoie, de la 200 gr. de zahăr la cîteva linguri de făină etc.

Noi n-am făcut parte, în mod direct, decît din comunitatea, desigur, invizibilă de zgomote și mirosuri. Altfel, eram cetățeni obișnuiți, ca toți ceilalți, ne plăteam întreținerea destul de conștiincios la administrator, ne salutam cu cine ne mai nimeream în drumurile noastre. Dar nu uitam niciodată ceea ce afirmasem eu, odată, pe cînd eram mică, într-o doară, și mama mea notase în caietul cu coperți bej cartonate în care scria asemenea lucruri de obicei, sintetizînd ce înțelesesem de la ai mei și prietenii lor care veneau în vizită: „Să fim patrioți în bloc!“. Știam încă de atunci că, pe vremea aceea, nu putem vorbi orice în apartamentele noastre de bloc, căci puteam fi ascultați și turnați. Astăzi știu că sună a paranoia. Dar avînd în vedere că există destule cazuri de asemenea turnătorii, nu ar mai trebui să ne mire într-atît.

Astăzi, desigur, nu se mai pun asemenea probleme de viață și de moarte. Auzim mult mai lejer ce discuții au vecinii noștri, îi ascultăm pe unii chiar depănîndu-și problemele zilei ore în șir, ca pe o litanie purificatoare. Așa se întîmplă, de pildă, cu doamna de vizavi, pe care nu am văzut-o niciodată și nici nu‑mi doresc, care, zilnic, cam pe la ora 20, își varsă nemulțumirile către un soț care răspunde doar pe alocuri, iritat și monosilabic.

Dar nici litania ei, ca pe vremea comunistă șoaptele și strigătele, nu mă irită. De mult nu-i mai descifrez conținutul, ci doar sunetul în sine, care nu mă deranjează: e pur și simplu unul dintre zgomotele vieții din jur. Unul dintre sunetele care-i aduc singurătății mele ocazionale proba că viața mai trepidează pe undeva, că lucrurile sînt la locul lor și merg înainte, în ciuda încălzirii globale, a coronavirusului, a mîrșăviilor politice ori a depresiilor fiecăruia.

Laolaltă cu zgrepțănatul cîinelui de deasupra, care s-a dovedit a fi un pitbull, dar unul de treabă, cu croncănitul ciorilor despre care acum știu cît sînt de inteligente, cu ciripitul graurilor și al mierlelor și fîlfîitul nervos, de dimineață, al pescărușilor, cu toatele sînt semne că lumea din jur e vie și pulsează. Că nu sînt singură, că  nu a venit (încă) apocalipsa. Cînd toate astea se mai asociază și cu un sunet neașteptat la interfonul care abia se mai tîrăște, cu fîțîitul doamnei care face curățenie în timp ce-și plimbă mopul pe scări ori cu gîfîitul vecinului de vizavi, bonav și supraponderal, în timp ce-și cară pungile de la Mega Image pe scările blocului fără lift, totul se leagă într-un tablou.

Un tablou, ce-i drept, aparent mic și nesemnificativ, asemănător celor care se vînd pe la firmele de geamuri și oglinzi pe lîngă „Răpirile din Serai“. Dar, de fapt, suculent, cuprinzător și cît de înduioșător trebuie.