La bloc

Publicat în Dilema Veche nr. 837 din 5 - 11 martie 2020
Zizi și neantul jpeg

Sînt copil crescut la bloc, în perioada comunistă. Cu bunici care stăteau la casă, ce-i drept, în București. Așa că se poate spune că m-am înfruptat din ambele variante.

Doar că, de fapt, în largul meu cu adevărat m-am simțit, mereu, la bloc. Cel puțin pînă la o vîrstă, pînă pe la presupusa jumătate a vieții, nici n-am conceput că poți opta și pentru un alt mod de locuire. Da, mergeam la bunici, la casă cu curte, dar tot blocul rămînea, pentru mine, „suprema“ variantă. Nu mă simțeam strivită de dimensiunile liliputane ale camerelor, ale băii, ale holurilor, nici de pleiada de sunete și mirosuri ce intrau pe geamul și ușa de la balcon. Am deschis ochii, practic, într-o comunitate invizibilă, dar cît se poate de perceptibilă la nivelul celorlalte simțuri.

Nu te simțeai acolo – în apartamentul de două camere din Șoseaua Giurgiului cu vedere la spatele blocului, la bătătorul de covoare etc. – niciodată singur. Erai ca-ntr-un film de groază, dar cumva pe dos: mereu bombardat cu zumzete, foșnete, pocnete și uneori chiar țipete, cu arome, miresme, izuri și chiar duhori de la vecinii din dreapta ori din stînga. Dar toate asta nu te făceau – cel puțin pe mine, una – să te simți amenințat, ci, dimpotrivă, protejat: era ca și cum o lume invizibilă, a unor spiriduși casnici, cu preocupări terre-à-terre, te ocrotea de undeva din umbră, fără să fie nevoie de obositorul contact direct cu ea. Pulsa de viață de acolo, din cotloanele ei, uneori de-a dreptul excesiv, dar mereu ca o barieră între tine și neant.

Spun „fără obositorul contact direct“ pentru că cele cîteva ori în care ne-am întîlnit cu vecinii face to face nu au fost deloc relevante. Nu aveam mare lucru în comun pentru că, de fapt, nu ne cunoșteam și nu țineam să ne cunoaștem mai profund. Eram civilizați unii cu alții, ne salutam și, dacă era ceva cu adevărat important, ne ajutam. Dar nu făceam parte din sistemul de întrajutorări de la bloc, despre care am tot auzit povești: cel în care se crea o comunitate de „scară“, ale cărei membre nu numai că-și petreceau timpul tăifăsuind, ci își și împrumutau una alteia, de cîte ori aveau nevoie, de la 200 gr. de zahăr la cîteva linguri de făină etc.

Noi n-am făcut parte, în mod direct, decît din comunitatea, desigur, invizibilă de zgomote și mirosuri. Altfel, eram cetățeni obișnuiți, ca toți ceilalți, ne plăteam întreținerea destul de conștiincios la administrator, ne salutam cu cine ne mai nimeream în drumurile noastre. Dar nu uitam niciodată ceea ce afirmasem eu, odată, pe cînd eram mică, într-o doară, și mama mea notase în caietul cu coperți bej cartonate în care scria asemenea lucruri de obicei, sintetizînd ce înțelesesem de la ai mei și prietenii lor care veneau în vizită: „Să fim patrioți în bloc!“. Știam încă de atunci că, pe vremea aceea, nu putem vorbi orice în apartamentele noastre de bloc, căci puteam fi ascultați și turnați. Astăzi știu că sună a paranoia. Dar avînd în vedere că există destule cazuri de asemenea turnătorii, nu ar mai trebui să ne mire într-atît.

Astăzi, desigur, nu se mai pun asemenea probleme de viață și de moarte. Auzim mult mai lejer ce discuții au vecinii noștri, îi ascultăm pe unii chiar depănîndu-și problemele zilei ore în șir, ca pe o litanie purificatoare. Așa se întîmplă, de pildă, cu doamna de vizavi, pe care nu am văzut-o niciodată și nici nu‑mi doresc, care, zilnic, cam pe la ora 20, își varsă nemulțumirile către un soț care răspunde doar pe alocuri, iritat și monosilabic.

Dar nici litania ei, ca pe vremea comunistă șoaptele și strigătele, nu mă irită. De mult nu-i mai descifrez conținutul, ci doar sunetul în sine, care nu mă deranjează: e pur și simplu unul dintre zgomotele vieții din jur. Unul dintre sunetele care-i aduc singurătății mele ocazionale proba că viața mai trepidează pe undeva, că lucrurile sînt la locul lor și merg înainte, în ciuda încălzirii globale, a coronavirusului, a mîrșăviilor politice ori a depresiilor fiecăruia.

Laolaltă cu zgrepțănatul cîinelui de deasupra, care s-a dovedit a fi un pitbull, dar unul de treabă, cu croncănitul ciorilor despre care acum știu cît sînt de inteligente, cu ciripitul graurilor și al mierlelor și fîlfîitul nervos, de dimineață, al pescărușilor, cu toatele sînt semne că lumea din jur e vie și pulsează. Că nu sînt singură, că  nu a venit (încă) apocalipsa. Cînd toate astea se mai asociază și cu un sunet neașteptat la interfonul care abia se mai tîrăște, cu fîțîitul doamnei care face curățenie în timp ce-și plimbă mopul pe scări ori cu gîfîitul vecinului de vizavi, bonav și supraponderal, în timp ce-și cară pungile de la Mega Image pe scările blocului fără lift, totul se leagă într-un tablou.

Un tablou, ce-i drept, aparent mic și nesemnificativ, asemănător celor care se vînd pe la firmele de geamuri și oglinzi pe lîngă „Răpirile din Serai“. Dar, de fapt, suculent, cuprinzător și cît de înduioșător trebuie.

Cea mai bună parte din noi jpeg
Cînd v-ați simțit singuri ultima dată?
Te poți simți însingurat într-o mare de oameni, dacă relațiile cu ei nu sînt potrivite.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum se pleca în State în anii ’90?
Astfel, exemplele pot continua, căci românul, odată ajuns cetăţean american, face tot posibilul să-şi uite limba şi obiceiurile, dar năravurile şi le păstrează.
E cool să postești jpeg
Vînzătorul nostru, stăpînul nostru
Rămîne însă o întrebare: politețea, grija, respectul sînt oare condiționate de bani sau derivă din calitatea umană?
p 20 jpg
Incultură religioasă şi incultură universitară
Numeroasele miniaturi ilustrative preiau, alături de modele musulmane, imagistică de tip budist chinez şi creştin bizantin.
Theodor Pallady jpeg
Un iluminist evreu în Țara Românească
Cronica relațiilor dintre români și evrei a fost uneori armonioasă, alteori convulsivă și tragică, în funcție de contexte sociale, dinamici ideologice și evoluții geopolitice inevitabil fluctuante.
index jpeg 3 webp
Cîtă nefericire în urbea lui Bucur!
La noi, aici, în București și în anul de grație 2023, sub ce pictăm oamenii sfîșiați, absurd, de haite, pe cîmpurile năpădite de buruieni ale unui oraș care agonizează fără să o știe?
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cehoaica Vera Czernak n-a mai suportat infidelitățile soțului ei, așa că într-o zi a decis să se arunce de la balcon. A căzut exact peste soțul ei care tocmai se întorcea acasă. El a murit, ea a supraviețuit.
Cea mai bună parte din noi jpeg
„Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid”
După ce vorbeam, mă culcam la loc. Nu i-am zis niciodată, dar se pare că știa. Mai tare decît cronotipul (și decît majoritatea lucrurilor) rămîne iubirea, se pare.
Zizi și neantul jpeg
Dimineți de iarnă
Mă făcea să simt că pămîntul nu-mi fuge de sub picioare. Că lucrurile pot avea sens și pot fi la locurile lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
La munca de jos
Oare n-ar trebui, la vîrsta lor, să plece în niște excursii ca să vadă lumea, să-și cumpere autorulote cum fac pensionarii din Germania, să-și petreacă revelioanele prin insule cu o climă mai blîndă?
E cool să postești jpeg
Bătaia e ruptă de rai – chipuri ale răului
Grăitoare pentru acest comportament defensiv este, de altfel, și zicala românească „Bătaia e ruptă din rai”, în fapt, o legitimare a violenței.
p 20 WC jpg
Democrația și Biserica în secolul XXI
Așa cum participarea demos-ului la viața cetății e însăși democrația, participarea laicatului la viața Bisericii e însuși creștinismul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Benedict al XVI-lea
Aproape intactă mi-a rămas, după zece ani, amintirea ultimei slujbe pe care a prezidat-o la San Pietro, în Miercurea Cenușii.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La știrile TV, imagini dintr-un supermarket și apoi opinia unei fete de la carne, despre cum mai merge vînzarea acum, după ce s-a încheiat iureșul sărbătorilor: „E foarte scăzută un picuț“. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Comoara e pretutindeni
Încerc să împing frica mult în fundul rucsacului, undeva între sacul de dormit și polarul de rezervă, amintindu-mi că o să fie vocală, dar n-o s-o las să conducă.
Zizi și neantul jpeg
Tache și cenușiul
Interesant e că pînă și în amintitrile mele culoarea paltonului său a rămas incertă: uneori mi-l amintesc gri, alteori negru.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cabana Caraiman
Nicăieri nu am simțit un munte mai sălbatic decît la cabana Caraiman, simți hăul, abruptul, aproape de tine țopăie caprele negre.
E cool să postești jpeg
Seducția pesimismului
Seducția pesimismului e mare. Abandonul e mai facil decît lupta.
p 20 WC jpg
André Scrima şi „cerurile lumii”
A interoga şi alte tradiţii spirituale decît cea proprie, a percepe relaţia lor cu „cerul” să nu aibă oare nici o legătură cu credinţa, nici o legătură cu Dumnezeu? Să vedem.
Theodor Pallady jpeg
Nevoia unei revoluții a bunului-simț
Creștinii cu scaun la cap sînt primii care au datoria de a se delimita de această grotescă mistificare, chiar dacă au de ce să deteste fandoseala elucubrantă a taberei adverse.
index jpeg 3 webp
Dorință pentru 2023
Ar putea fi arhitecții convingători în a spune că putem salva natura începînd cu oamenii care suferă?
p 24 A  Damian IMG 4760 jpg
Cu ochii-n 3,14
● În a treia zi a acestui an, Greta Thunberg a împlinit 20 de ani. Și ce dacă? (S. V.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Zile din viața noastră
Spunea recent cineva din jurul meu că, în tinerețe, zilele trec repede, iar anii se duc greu.
Zizi și neantul jpeg
Timpul de dinainte
Ce ne-ar fi scos din sărite, probabil, altădată, atunci ne bucura. Sau măcar ne amuza. Nimeni nu voia să fie nici Scrooge, nici Grinch.

Adevarul.ro

image
Tatăl care și-a violat fiul cu retard mental: „Trebuie să aibă și el viaţă sexuală. Nu poate rămâne virgin”
Motivarea hotărârii prin care bărbatul din Zlatna a fost condamnat la 12 ani de închisoare pentru două infracţiuni de viol, victima fiind fiul său cu retard mental, arată o situație cutremurătoare
image
image
Când au elevii vacanță în februarie, în funcție de județ. Harta cu toate informațiile
La decizia inspectoratelor şcolare judeţene şi al municipiului Bucureşti, următoarea vacanţă a elevilor, de o săptămână, va fi programată undeva în perioada 6 - 26 februarie, dar nu pentru toată lumea la fel.

HIstoria.ro

image
„Orașul de aur”, de sub nisipurile Egiptului
Pe lista descoperirilor recente și considerate fascinante se înscrie și dezvăluirea unui oraș de aur, din Luxor, Egipt.
image
Din culisele Operațiunii Marte
În istoria războiului sovieto-german, nume ca „Moscova”, „Stalingrad”, „Kursk”, „Belarus” sau „Berlin” evocă mari victorii sovietice.
image
Ce mai mare soprană a nostră, Hariclea Darclée, cea care a salvat opera La Tosca / VIDEO
E duminică, 14 ianuarie 1900, iar pe scena Teatrului Constanzi din Roma are loc o premieră memorabilă:„Tosca”, opera în trei acte a lui Giacomo Puccini. E prima reprezentaţie a poveştii dramatice care va cuceri lumea, iar soprana româncă Hariclea Darclée o interpretează pe Floria Tosca.