Anii ’80 spre ’89

Am mai spus-o și nu o s-o repet decît foarte în treacăt: nu mi-a fost rău în copilărie, deși se petrecea în România comunistă a anilor ’70, pentru că părinții mei au știut să-mi creeze o lume paralelă, ca-n La vita è bella (Roberto Benigni, 1997) în care să fiu ferită de mizeriile epocii. M-au învățat să mă dedublez într-un mod grațios și spumos, fără să fiu traumatizată. În timp ce bunicii mei au asigurat partea gospodărească, iar rudele plecate în străinătate, pe cea vestimentară, cît de cît, într-un sistem ce a părut funcțional și chiar fericit pînă la un punct.

Pînă-n punctul în care, în anii ’80, s-a dovedit deodată că nu mai puteam separa atît de ușor realitatea de lumea inventată; că și-n bula noastră se simțea vîntul rece care urma s-o spargă. Pentru că, de pe la începutul anilor ’80, siguranța noastră fizică a început să ne fie amenințată. Era frig în case, uneori îngrozitor de frig, și oricît am fi suplinit încălzirea centrală cu instalații fantasmagorice inventate și create la negru, tot nu era același lucru. Își făcea loc, prin crăpăturile sistemului nostru care se dovedea mai curînd însăilat decît sudat, disconfortul fizic care se înstăpînea asupra noastră.

Nu era doar cel termic, era și cel alimentar. Dacă nu sufeream chiar de foame, îi simțeam însă spectrul care ne sufla-n ceafă. Aveam ce mînca, de cele mai multe ori, dar nu mai puteam fi siguri că vom avea tot ce ne trebuie și-n ziua următoare. Magazinele erau goale, puteai lua mîncare doar stînd la cozi îngrozitoare ori cu suprapreț, la negru. Erau, desigur, oameni care se ocupau și cu așa ceva, ba chiar făcuseră averi din asta.

Și totuși, doar ideea că trebuia să recurgi la asemenea subterfugii ca să su-praviețuiești, pînă la urmă, era neliniștitoare și umilitoare. Siguranța zilei de mîine ți-era asigurată ori pierzîndu-ți tot timpul liber la cîte o coadă, dezumanizîndu-te, ori apelînd la mica și slinoasa corupție, dezumanizîndu-te iarăși. Sigur că existau și soluții cît de cît onorabile, dacă te ținea punga: să mănînci la restaurant sau să-ți iei mîncarea la pachet de acolo. Mama mai făcea asta, ne aducea, tatălui meu și mie, precum capra din poveste unei alte variante de iezi, cîte o friptură cu niscaiva legume de la Casa Universitarilor. Măcar așa aveam parte de carne, din cînd în cînd… Altfel, bunicii mei care stăteau la cozi îmi ofereau, în ultima perioadă, șnițele din faimosul salam cu soia. Mîncarea națională erau cartofii prăjiți, măcar ăștia se găseau în piață. Îmi aduc aminte piețele de atunci, pline de morcovi, ceapă, cartofi și, eventual, mere, în cenușiul care ne însoțea la tot pasul. 

Soluția mea de Maria Antoaneta era, de pildă, să mă alimentez cu prăjituri. Astea se găseau ușor la cofetăriile din jurul meu, la Scala, Casata ori Ambasador, erau bune la gust și accesibile: nu stăteai la coadă pentru  ele. Astăzi, dacă l-aș auzi pe copilul meu că și-a încropit o dietă aproape sută la sută din glucide, aș sări în sus și-aș lua măsuri urgente. Pe cînd atunci, ai mei, depășiți de situație, m-au lăsat în fericirea mea dulce la propriu. Am avut noroc, pe vremea aia aveam un metabolism bun, altfel regimul meu de cartofi prăjiți plus prăjituri zi după zi m‑ar fi dus pe culmile obezității. Așa, m‑a făcut să-mi pierd doar cîteva măsele, vreo patru, noroc că nu chiar la vedere.

Glumesc acum, dar nici măcar acum pînă la capăt. Nici măcar acum fără să simt și gustul acela de amar implicit pe sub dulcele explicit. Pentru că, deja adolescentă fiind, nu era numai disconfortul fizic care mă contraria. Încet-încet, începuse să i se alăture și unul psihic. Lucruri pe care le simțeam, dar nu eram în stare să le formulez cînd eram mai mică, își croiau acum o cale spre suprafață. De pildă, atunci cînd așteptam autobuzul în stație și, ca să ajung în interiorul lui și nu pe scară, trebuia nu doar să-mi calculez locul din stație în care să stau, ci și să știu cum să mă fofilez, cu mișcări agile, prin mulțimea de multe ori ostilă. Cu cantitatea necesară de determinare ca să înaintez, dar și de stăpînire a instinctelor tulburi ce-mi dădeau ghes să împing vreun semen care-mi stătea‑n cale. Mă deranja asta, mă deranja lipsa de solidaritate a oamenilor dacă se isca vreun conflict în aceleași mijloace de transport: cam întotdeauna se coalizau împotriva cetățeanului care avea ceva de obiectat și erau, mai toți, cu lașitate, din oficiu, de partea autorității (fie că era vorba doar de un șofer care n-avea chef să oprească-n stație). 

Mă deranjau regulile absurde de la liceu, unde fuseserăm făcuți UTC-iști, de pildă, căci așa mergea treaba: de la sine, așa cum fuseserăm pioneri pînă atunci, astea erau regulile jocului și te supuneai din mers, abulic, ca prin vis, fără ca măcar să-ți dai seama. Și totuși, observasem textul, tîmpit și fals, pe care trebuiserăm să-l citim cînd ne făcuseră UTC-iști și cu care nu aveam nici o legătură.

Spre ’89, și chiar în ’89, toate astea și multe altele asemenea lor se-nmulțiseră îngrijorător și cu greu mai puteau fi ignorate. Despre asta, într-un articol viitor.