Succesul și clișeele lui
Mai toată viața am fost terorizată, într-un fel sau altul, de ideea succesului. Undeva, în adîncul minții și al sufletului meu, a tronat, ani de zile, această obligație, scrisă cu litere de foc: să nu dau greș. Să nu mă fac de rîs. Să nu fiu vreo loseriță.
Cred că a contribuit, la un moment dat, și un film pe cae l-am văzut la Biblioteca Ambasadei americane, unde se mai „dădeau“ filme noi (cu coadă imensă și, sînt sigură, consemnări pe vreo listă): -Rich and Famous, George Cukor, 1981, cu Jacqueline Bisset și Candice Bergen. Un film despre două scriitoare rivale și superbe, de altfel, care-și disputau celebritatea. Cred că, de atunci încolo, imaginea succesului în percepția mea a fost cea a lui Jacqueline Bisset din filmul ăla: o scriitoare de succes și arătînd senzațional.
Imaginea asta s-a lipit undeva în interiorul îndepărtat al retinei mele, cît și într-o cămară dosnică a inimii, și acolo a rămas. Mai ales că toată copilăria am fost un fel de scrib și cronicar al familiei, care a consemnat cum s-a priceput mai bine toate cele ce se întîmplau în apartamentul de două camere din Șoseaua Giurgiului: la început cu litere de tipar și creioane colorate, apoi mai coerent, în povești întregi care alcătuiau cîte o cărticică, scrisă pe sferturi de foi albe cusute apoi între ele. Și mai tîrziu, în caietele „de mătase“ chinezești, roz sau portocalii, în care țineam un jurnal exact, cu date și nume.
Am pornit în viață, cum se spune, cu acest ideal sau clișeu în minte. Am ținut cont de el cît am putut. În anumite momente, însă, a rămas doar undeva de veghe în background, pentru că circumstanțele m-au împins către alte opțiuni: de pildă, la treapta întîi (examenul de capacitate de azi) am optat pentru Mate-Fizică (pe atunci așa se numea, și nu Mate-Info), pentru că într-acolo se îndreptau toți prietenii mei, era clasa cea mai bună, iar Filologia (Umanul de azi) nu mai exista la liceul la care eram, se desființase.
E drept că opțiunile astea, conform turmei și circumstanțiale, se-ntorc, în cele mai multe cazuri, împotriva ta: în clasa a zecea mi-am dat seama că între matematica ce se făcea atunci la școală și mine se va produce un divorț iremediabil. Drept urmare, m-am mutat, cu greu, într-una din puținele clase de filologie care mai existau prin liceele bucureștene, după ce majoritatea deveniseră industriale. Și anume la Școala Centrală.
Am făcut meditații la latină cu cea mai cool profesoară posibil, pe care continui s-o admir, Mia Morogan. Datorită ei, declinările și conjugările mi s-au părut aproape floare la ureche și am luat examenul de diferență cu brio. Tot datorită ei, imaginea mea despre Școala Centrală era una spre paradiziacă. Probabil că se înscria tot într-un grafic nescris, dar bine scrijelit undeva în adîncul meu, al drumului spre succes.
M-am prezentat la Școala Centrală, țin bine minte pînă azi, cîndva prin toamna tîrzie a clasei a zecea, în anii ’80. În liceul de dinainte, fusesem un fel de personaj: cu înclinațiile mele un pic mai artistice, făceam notă discordantă în sens pozitiv, aveam un fel de statut boem. Eram tolerată și de profesorii de științe exacte, unde încă făceam față, iar de cei care predau materii umaniste chiar apreciată. Cînd am intrat în Școala Centrală, prima senzație a fost una glacială: totul mi se părea rece și împietrit.
Excesiv de romantic, veți spune, pe linia La răscruce de vînturi, de pildă. Doar că au fost niște întîmplări concrete care mi-au inoculat senzația asta: cea dintîi a fost vizita la directoare, pe care o chema Smeu și care mi-a atras atenția, tranșant, asupra ținutei mele neregulamentare: vestă de scai bleumarin peste uniformă, eșarfă roșie cu buline albe și, desigur, lipsa bentiței. Mi-a cerut, practic, să renunț la toate accesoriile care, în mintea mea, se asociau cu imaginea succesului (puțin îndepărtat de linia Jacqueline Bisset & co, adaptat, temporar, unei perioade Flower Power întîrziate și chinuite, pe care generația noastră s-a străduit s-o mai trăiască).
În practică, nu s-a întîmplat cum a decretat doamna Smeu: mi-am păstrat din accesorii, le mai puneam și scoteam, în funcție de indulgența profesorilor. Doar că, odată intrată în clasa în care fusesem repartizată, care de data asta nu mai era A, ca pînă atunci, ci B, am avut un alt șoc: în loc de o adunătură de băieți înalți și arătoși care făceau baschet și erau olimpici la mate, ca-n liceul precedent, am plonjat într-o mare de fete gureșe, mai curînd cu fețe de tocilare șleampete decît de dive „populare“. Fetele astea mi se părea că vorbeau non-stop, precum un stol de grauri. Cea mai gureșă dintre ele a pus stăpînire pe mine și nu m-a mai lăsat, pentru mult timp, devenind una dintre cele mai bune prietene ale mele. De altfel, multe dintre ele mi-au rămas best friends pînă-n ziua de azi. Cunoscîndu-le, încă unul din clișeele mele legate de ce înseamnă să fii o persoană de succes a picat. Dar despre asta în articolul următor.
Foto: wikimedia commons
