Zizi și neantul
Cînd sîntem foarte mici nu percepem moartea aproape deloc. Sau, oricum, foarte îndepărtat. Trăim fericiți în veșnicia noastră cea de toate zilele, pe care acum am numi-o imaginară, dar atunci am simțit-o ca foarte reală.
În povești, din cînd în cînd, venea vorba și de moarte, într-un fel sau altul. Doar că acolo nu era întotdeauna definitivă, putea fi o transformare, o trecere pe un alt tărîm. Și venea, de multe ori, la pachet cu o posibilă întoarcere. Moartea, ori trecerea, mai putea fi sesizată în natură, cînd, de pildă, călcai o furnică, din greșeală sau nu, și apoi vedeai că nu mai mișcă.
În lumea reală, din jur, cea a oamenilor, eu, una, cel puțin, nu percepeam moartea în nici un fel. Și, poate, pentru că nu am avut în copilăria mică morți apropiate. E adevărat, aveam în jur și oameni în vîrstă, dar nu mi se părea nimic diferit sau îngrijorător la ei. Îi luam așa cum erau, arătau pur și simplu altfel, și ce?
În jurul vîrstei de 8 ani, cred, în ciuda fericirii constante în care mă bălăceam, am simțit totuși (venise timpul?) amenințarea efemerului. Deși nu mă dusesem explicit în Valea Plîngerii, ceva din tristețea ei difuză pătrunsese pînă la mine. Așa încît am simțit nevoia să-i pun întrebarea asta fundamentală mamei: Cam ce ne facem cu moartea asta? Părinții mei îmi creaseră o lume atît de perfectă, mai mult decît un clopot de sticlă, un ou dintr-un soi de plastic incasabil prin care distingeam lumea din jur, dar nu prea mă atingea. În contextul ăsta, întrebarea cu moartea presupunea un răspuns de tipul rezolvare: Cum o rezolvăm noi, cei prea fericiți în oul nostru, bulletproof și waterproof, eșuat în marea comunistă, și pe moartea asta? Cum dăm noi de capăt chestiunii ăsteia spinoase și iritante, pînă la urmă, cu sfîrșitul?
Mama mea a găsit un răspuns perfect, încadrat în ideologia utopică și optimistă în care m-au crescut: se lucra la elixirul nemuriirii. Ideea implicită era că, atunci cînd voi fi crescut eu, acesta se va fi inventat de mult. Sigur că am crezut teoria asta: îmi liniștea anxietățile copilărești. Se potrivea cu ceea ce mă învățau Micul Prinț, Peter Pan, Mary Poppins ori Alice în Țara Minunilor. Lumea în care trăiam „avea liber“ la minuni, ele puteau rezolva chestii, fie că treceam pritr-o vizuină de iepure, zburam cu umbrela, de-a dreptul spre Neverland ori spre alte planete.
Atîta timp cît cercul de afecțiune din jur era intact, aripa întunecată și înghețată a morții nu mă atingea. Oamenii dragi dansau hora, vine vorba, non-stop în jurul meu: o horă benignă, opusă celei a ielelor, dincolo de care nu puteam și nu voiam să văd nici mizerabilele realități comuniste, nici pe cele ale vieții în general. Acest tip de utopie a putut fi menținută atîta timp cît cercul a rămas intact: dacă nimeni nu se desprindea din el, nu se crea nici o breșă prin care să se întrevadă neantul.
Totuși, cînd aveam vreo 4-5 ani, nașa mea Zizi, prietena din copilărie a mamei și vecina lor de vizavi, a emigrat definitiv în Austria, apoi în Germania, profi-tînd de sîngele ei parțial nemțesc, pe urmele bărbatului pe care îl iubea. Un gol, cît de mic, tot s-a creat: pe vremea aia, oricum, emigrarea era echivalentă, more or less, cu moartea. Sau, mai bine zis, cu mutarea în Paradis. Deși regimul înfiera pe cît putea Occidentul și „societatea capitalistă putredă“ în care, dacă ajungeai și, de pildă, cădeai pe stradă, nimeni nu te ridica (de cîte ori nu am auzit tîmpenia asta), oamenii știau că, măcar din punct de vedere material (ceea ce nu era puțin lucru în vremurile alea), era mai bine acolo.
Repet, un gol s-a creat. Cineva din cercul de afecțiune dispăruse. Sigur, eram prea mică să fac din asta o tragedie. Și, totuși, țin minte că m-a marcat povestea. Mai ales că, odată ajunsă acolo, nașa mea a început să-mi trimită cărți poștale, cu niște arici și șoareci antropomorfizați care erau pe atunci la modă. Îmi scria fix din inima unui mit: pe atunci nu aveam nici cea mai mică idee despre teoriile consumeriste ale lui Baudrillard, nici despre reversul medaliei privind excesul și obligativitatea plăcerii în societatea de consum. Pe vremea aia eram tare fericiți cu mica parte din produsele ei care ne puteau reveni arar și aleatoriu, precum o pungă cu ursuleți Haribo, un pachet de gumă de mestecat Spearmint, o ciocolată Toblerone. Ca să nu mai vorbim de o pereche de blugi Wrangler, sau ce-or fi fost ei, o pereche de adidași originali cu trei dungi (pe bune trei, nici două, nici patru) și o bluză portocalie cu volane pe care să scrie Made in Germany (pe vremea aia nu erau toate Made in China).
Dacă le aveai pe astea, printre adolescenții din București erai cel puțin regină. Cînd apăreai cu toate astea și le împărțeai cu mărinimie (calculată?) întregului grup, erai regina balului, oricît de imaginar.
Nașa mea Zizi m-a ajutat să mă bucur, măcar din cînd în cînd, de acest rol la preț printre adolescenți. A fost, pe bune, precum nașa din Cenușăreasa. Acum golul ei din cercul amintit e altfel decît atunci cînd plecase în micul Paradis: e gol pe bune. Nu mai e printre noi și prin locul ei se vede, cu claritate dureroasă, neantul.
