Zizi și neantul

Publicat în Dilema Veche nr. 802 din 4-10 iulie 2019
Zizi și neantul jpeg

Cînd sîntem foarte mici nu percepem moartea aproape deloc. Sau, oricum, foarte îndepărtat. Trăim fericiți în veșnicia noastră cea de toate zilele, pe care acum am numi-o imaginară, dar atunci am simțit-o ca foarte reală.

În povești, din cînd în cînd, venea vorba și de moarte, într-un fel sau altul. Doar că acolo nu era întotdeauna definitivă, putea fi o transformare, o trecere pe un alt tărîm. Și venea, de multe ori, la pachet cu o posibilă întoarcere. Moartea, ori trecerea, mai putea fi sesizată în natură, cînd, de pildă, călcai o furnică, din greșeală sau nu, și apoi vedeai că nu mai mișcă.

În lumea reală, din jur, cea a oamenilor, eu, una, cel puțin, nu percepeam moartea în nici un fel. Și, poate, pentru că nu am avut în copilăria mică morți apropiate. E adevărat, aveam în jur și oameni în vîrstă, dar nu mi se părea nimic diferit sau îngrijorător la ei. Îi luam așa cum erau, arătau pur și simplu altfel, și ce?

În jurul vîrstei de 8 ani, cred, în ciuda fericirii constante în care mă bălăceam, am simțit totuși (venise timpul?) amenințarea efemerului. Deși nu mă dusesem explicit în Valea Plîngerii, ceva din tristețea ei difuză pătrunsese pînă la mine. Așa încît am simțit nevoia să-i pun întrebarea asta fundamentală mamei: Cam ce ne facem cu moartea asta? Părinții mei îmi creaseră o lume atît de perfectă, mai mult decît un clopot de sticlă, un ou dintr-un soi de plastic incasabil prin care distingeam lumea din jur, dar nu prea mă atingea. În contextul ăsta, întrebarea cu moartea presupunea un răspuns de tipul rezolvare: Cum o rezolvăm noi, cei prea fericiți în oul nostru, bulletproof și waterproof, eșuat în marea comunistă, și pe moartea asta? Cum dăm noi de capăt chestiunii ăsteia spinoase și iritante, pînă la urmă, cu sfîrșitul?

Mama mea a găsit un răspuns perfect, încadrat în ideologia utopică și optimistă în care m-au crescut: se lucra la elixirul nemuriirii. Ideea implicită era că, atunci cînd voi fi crescut eu, acesta se va fi inventat de mult. Sigur că am crezut teoria asta: îmi liniștea anxietățile copilărești. Se potrivea cu ceea ce mă învățau Micul Prinț, Peter Pan, Mary Poppins ori Alice în Țara Minunilor. Lumea în care trăiam „avea liber“ la minuni, ele puteau rezolva chestii, fie că treceam pritr-o vizuină de iepure, zburam cu umbrela, de-a dreptul spre Neverland ori spre alte planete.

Atîta timp cît cercul de afecțiune din jur era intact, aripa întunecată și înghețată a morții nu mă atingea. Oamenii dragi dansau hora, vine vorba, non-stop în jurul meu: o horă benignă, opusă celei a ielelor, dincolo de care nu puteam și nu voiam să văd nici mizerabilele realități comuniste, nici pe cele ale vieții în general. Acest tip de utopie a putut fi menținută atîta timp cît cercul a rămas intact: dacă nimeni nu se desprindea din el, nu se crea nici o breșă prin care să se întrevadă neantul.

Totuși, cînd aveam vreo 4-5 ani, nașa mea Zizi, prietena din copilărie a mamei și vecina lor de vizavi, a emigrat definitiv în Austria, apoi în Germania, profi-tînd de sîngele ei parțial nemțesc, pe urmele bărbatului pe care îl iubea. Un gol, cît de mic, tot s-a creat: pe vremea aia, oricum, emigrarea era echivalentă, more or less, cu moartea. Sau, mai bine zis, cu mutarea în Paradis. Deși regimul înfiera pe cît putea Occidentul și „societatea capitalistă putredă“ în care, dacă ajungeai și, de pildă, cădeai pe stradă, nimeni nu te ridica (de cîte ori nu am auzit tîmpenia asta), oamenii știau că, măcar din punct de vedere material (ceea ce nu era puțin lucru în vremurile alea), era mai bine acolo.

Repet, un gol s-a creat. Cineva din cercul de afecțiune dispăruse. Sigur, eram prea mică să fac din asta o tragedie. Și, totuși, țin minte că m-a marcat povestea. Mai ales că, odată ajunsă acolo, nașa mea a început să-mi trimită cărți poștale, cu niște arici și șoareci antropomorfizați care erau pe atunci la modă. Îmi scria fix din inima unui mit: pe atunci nu aveam nici cea mai mică idee despre teoriile consumeriste ale lui Baudrillard, nici despre reversul medaliei privind excesul și obligativitatea plăcerii în societatea de consum. Pe vremea aia eram tare fericiți cu mica parte din produsele ei care ne puteau reveni arar și aleatoriu, precum o pungă cu ursuleți Haribo, un pachet de gumă de mestecat Spearmint, o ciocolată Toblerone. Ca să nu mai vorbim de o pereche de blugi Wrangler, sau ce-or fi fost ei, o pereche de adidași originali cu trei dungi (pe bune trei, nici două, nici patru) și o bluză portocalie cu volane pe care să scrie Made in Germany (pe vremea aia nu erau toate Made in China).

Dacă le aveai pe astea, printre adolescenții din București erai cel puțin regină. Cînd apăreai cu toate astea și le împărțeai cu mărinimie (calculată?) întregului grup, erai regina balului, oricît de imaginar.

Nașa mea Zizi m-a ajutat să mă bucur, măcar din cînd în cînd, de acest rol la preț printre adolescenți. A fost, pe bune, precum nașa din Cenușăreasa. Acum golul ei din cercul amintit e altfel decît atunci cînd plecase în micul Paradis: e gol pe bune. Nu mai e printre noi și prin locul ei se vede, cu claritate dureroasă, neantul.

Cea mai bună parte din noi jpeg
Promite-mi doar ce poți
„Pot să-ți promit că voi fi atent, că voi încerca să nu greșesc, dar nu pot să-ți promit că o să mă fac bine”.
Zizi și neantul jpeg
Alte stradale
Dar astăzi strada, în general, a devenit mai agresivă. Poate la fel de plină ca-n anii ’90, dar într-un alt mod.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Două kilograme și jumătate și alte cugetări
Este un text despre lipsa de acceptare a bolii și a morții.
E cool să postești jpeg
Cum inventezi mîndria națională
Ne iubim, așadar, compatrioții? Ne simțim bine în România? Sîntem mulțumiți cu traiul nostru?
p 20 WC jpg
Din ce sînt alcătuite viețile noastre?
Altfel, lumea nu este locuită nici de păcătoși iremediabili, nici de creștini perfecți. Intervalul este numele metafizic al obișnuitului pe care îl locuim.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Marele Premiu pentru filosofie al Academiei Franceze
Anca Vasiliu a contribuit constant la crearea punților dintre cultura care a primit-o și i-a recunoscut totodată expresivitatea stilistică a scrierilor sale
p 24 1 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Gino a intrat în Cartea Recordurilor ca fiind cel mai bătrîn cîine din lume: are 22 de ani și încă se ține bine.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Biroul meu de astăzi e același
Mă întreb tot mai des dacă, în loc să devină o gazdă pentru o viață mai bună, lumea nu s-a transformat cumva într-un birou universal în care ești mereu de găsit.
Zizi și neantul jpeg
Diverse, stradale…
Omniprezenți, pe vremea de atunci, în orele de lucru, erau cerșetorii și cei care sufereau de boli psihice.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
De ce trăiesc nemții cîte o sută de ani, sănătoși și întregi la cap?
Pentru mine, Berlinul este orașul cel mai bine organizat, ca infrastructură și ca tot, dar în care te simți cel mai liber.
E cool să postești jpeg
Unde-i tocmeală mai e păsuire?
„Pot rezista la orice, mai puțin tentației”.
p 20 WC jpg
Cafea sau vin?
La fel ca vinul, cafeaua are, în legendele ei de origine, o întrebuinţare spirituală.
Theodor Pallady jpeg
Energii divine necreate...
Teologia creștină s-a cristalizat în numeroase orizonturi lingvistice, dar ortodoxia a rămas în mare măsură tributară geniului grecesc.
640px Bucharest, Drumul Taberei (16307818580) jpg
Drumul Taberei 2030
Fidel Castro a fost plimbat pe bulevardul Drumul Taberei
p 24 S M  Georgescu jpg
Cu ochii-n 3,14
Pe o dubă destinată livrării unor produse, o adaptare a limbajului telefoanelor „fierbinți“ din anii 2000: „Livrez orice! Ia-mă! Sînt electrică!“
Cea mai bună parte din noi jpeg
Rămîi pe culoarul tău
Mi-a luat o jumătate de viață să înțeleg că oamenii nu pot fi înlocuiți și că creativitatea noastră este cea care ne legitimează unicitatea.
Zizi și neantul jpeg
Obiecte și dispariții
Țin minte că pe ultimele le-am văzut cam atunci cînd s-a născut copilul meu. Atunci au fost, la propriu, obiecte de trusou.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
E cool să postești jpeg
În goana vieții
„Nu juca acel joc la care te obligă un semafor care decide pentru tine cînd e timpul să mergi, cînd să te oprești. Stai puțin nemișcat și gîndește-te.”
p 20 Walter Benjamin  WC jpg
Geografii spirituale (II): orașul
Walter Benjamin nu vorbește, desigur, despre o transcendență personală, nici măcar despre una în sens tradițional.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Hypatia. Adevăr și legend
Uciderea Hypatiei de către un grup de fanatici care-și spuneau creștini e un fapt istoric incontestabil.
p 24 E  Farkas jpg
Cu ochii-n 3,14
Altfel spus: e sexul normal „mai puțin” decît devierile anal-orale sau este perversiunea supremă?
Cea mai bună parte din noi jpeg
Povestea merge mai departe
Unul dintre motivele pentru care am dorit să mă mut în București au fost concertele.
Zizi și neantul jpeg
Călătoria prin orașul-pădure
Paltoanele noastre cu siguranță erau: parcă ne camuflau, ne făceau să ne pitim în peisaj. Într-un fel, așa ne simțeam în siguranță.

Adevarul.ro

Horoscop - zodii - zodiac FOTO Shutterstock
Horoscopul zilei, 3 decembrie. O zodie se va confrunta cu probleme mari
Horoscopul zilei pentru ziua de sâmbătă, 3 decembrie, este realizat de astrologul Click, Lorina, și vine cu predicții complete pentru toate zodiile.
Becali
Lucian Bode la Consiliul JAI FOTO Facebook Lucian Bode
Ce este Consiliul JAI, care decide dacă România poate sau nu să adere la Schengen
Consiliul JAI este format din miniștri de Interne, responsabili cu migrația, gestionarea frontierelor și cooperarea polițienească, însă nu toate statele membre UE au aceeași repartizare a sarcinilor între miniștri.

HIstoria.ro

image
Drumul spre Alba Iulia: Cum au ajuns românii la Marea Adunare Națională
Așa cum se înfățișează din literatura memorialistică, majoritatea delegaților ori participanților sosesc la Alba Iulia cu trenul. Numai cei din așezările aflate la distanțe mici călătoresc cu alte mijloace de transport.
image
Noiembrie 1918: O lume în revoluție
1918, așa cum este creionat de literatura memorialistică, este anul unei lumi în plină revoluție. Desfășurată de la un capăt la celălalt al continentului european, revoluția este inegală și îmbracă diverse forme.
image
Scurt istoric al zilei naţionale
Instaurată încă de la venirea pe tronul României a lui Carol I, 10 Mai a rămas în tradiţia românilor ca Ziua Naţională a României moderne, până în 1947, când a fost impus regimul comunist. Un principe strãin pe tronul României reprezenta o necesitate politicã întrucât dupã abdicarea forţatã a lui Cuza la 11 februarie se ridica problema menţinerii recunoaşterii unirii celor douã principate.