Pudibonderii și prejudecăți
Vin dintr-o epocă, cea ceaușistă, în care și să te săruți pe stradă, cu un băiat, fată fiind, sau să porți minijupe putea stîrni reacții. Se găseau „cetățeni responsabili“ care să-ți atragă atenția, în moduri nu foarte politicoase, că ai sărit din canon.
Dacă făceai aceste gesturi, pe vremea aceea, te puteai considera oarecum rebel. Epoca de atunci era, cel puțin la suprafață, puritană, și această imagine a ei era întreținută și de regim: dacă divorțai, aveai probleme la dosar și dificultăți la angajare. Știu chiar cazuri de neveste care și-au turnat bărbații pentru că aveau relații extraconjugale. Chestiunile personale puteau fi folosite, fără rușine, împotriva ta, dacă era cazul.
Așa că cel mai bine era să fii, cel puțin la vedere, un cetățean „model“. Un soț fidel, măcar pe față, respectabil în toate cele, de la lungimea părului la a veșmintelor. Precum și a căsătoriei: cu cît aceasta era mai de durată, cu atît mai bine. Nu conta cît de fericită. Era un soi de morală burgheză amestecată cu o teroare, implicită și deja însușită, instinctiv, ideologică.
Să-ți începi viața sexuală, dacă erai în liceu, era cu adevărat o problemă. Căci nu aveai acces la mijloace contraceptive. Existau doar niște ovule făcute prin farmacii, dacă aveai pile. Sau pastile aduse la negru de prin țările socialiste vecine și prietene un pic mai largi în moravuri, precum Iugoslavia de atunci. Dar totul era aproximativ, nu le luai consultînd un doctor, informațiile veneau prin „radio șanț“, erau de multe expirate și nimeni nu-și punea în vreun fel problema contraindicațiilor.
De cele mai multe ori, însă, tinerii de atunci recurgeau la metode naturale: cele mai multe fete așteptau pînă terminau liceul, pentru că mamele și buncile lor le prezentau cumva începutul vieții sexuale ca pe un bau-bau, ca să le ferească de complicații. Dacă, totuși, își începeau viața sexuală, tot la metode naturale recurgeau și, drept urmare, rămîneau însărcinate pe capete. Ce soluții aveau? Unele recurgeau la gesturi elucubrante pentru întreruperea sarcinii, gen mutatul mobilei. Efectele erau, de cele mai multe ori, secundare: rămîneau gravide, dar își distrugeau și spatele etc. Altele luau te miri ce pastile ca să nu mai fie gravide și ajungeau apoi să nască prunci cu probleme. Cele mai multe recurgeau la avorturi, care erau, pe atunci, ilegale. Care, de cele mai multe ori, nu se terminau deloc bine: da, se întrerupeau sarcinile, dar femeile care le făceau rămîneau de multe ori cu complicații, asta în cazul în care nu erau arestate și scăpau cu viață. Ajungeau să nu mai poată face copii, în cele mai rău caz. În cel mai bun, rămîneau cu o veșnică spaimă de actul sexual, care căpăta conotații horror. În fine, cazul cel mai „fericit“ era atunci cînd păstrau copilul și se căsătoreau cu tatăl acestuia, aveau, n-aveau chef, pe viață: living, vine vorba, happily ever after…
Ce te făceai, însă, dacă, în sinistrele timpuri de atunci, descopereai că ai o altă orientare sexuală decît cea mainstream: că, băiat fiind, îți plac băieții? Era o adevărată dramă, pentru că, dacă erai prins cu o persoană de același sex, dacă cineva te turna, puteai ajunge, conform articolului 200, să faci pușcărie. Orientarea sexuală putea fi folosită împotriva ta dacă regimului de atunci nu-i plăcea ceva din modul tău de raportare la el: a fost, de atî-tea ori, un instrument de șantaj.
Ăsta e unul dintre motivele pentru care oamenii de atunci aproape că nici nu știau că există pe lume și persoane gay ori trans. Se auzeau despre ei doar povești, care mai de care mai deșucheate, legate de agațamente ilicite ori chiar horror, legate de crime. Imaginarul public era unul înspăimîntător, persoanele LGBT erau văzute ca fiind împotriva naturii și deșucheate. Noroc că părinții mei aveau cîțiva prieteni gay, pe care i-am cunoscut de cînd eram mică și care nu s-au dovedit cu nimic diferiți de ceilalți oameni care ne vizitau. Așa că, pentru mine, imaginarul epocii nu a avut nici o relevanță. Și am înțeles că nu orientarea sexuală a cuiva contează, ci fix toate celelalte lucruri.
Acum se împlinesc 18 ani de cînd a fost abrogat articolul 200, și asta va fi serbat la Bucharest Pride 2019. Aniversarea asta mi-a inspirat articolul, precum și o discuție de la Super, Festivalul de filme făcute de adolescenți, din secțiunea Incidental politics, moderată de Paul Dogioiu: o discuție, printre altele, despre necesitatea introducerii orelor de educație sexuală în școli. Liceenii participanți la eveniment au povestit că nu sînt învățați aproape nimic despre asta și și-au manifestat, evident, aș zice, nevoia de a fi informați. Povestea cu orientarea sexuală ar veni, mi se pare firesc, la pachet. Nu poți vorbi despre una fără cealaltă. Iar contradicția cu orele de religie mi se pare un nonsens: de ce nu pot avea loc amîndouă, cu o programă care să informeze și dezbată, nu să învinovățească? Nu mai sîntem nici pe vremea Inchiziței și, slavă Domnului, nici în timpul lui Ceaușescu. Și nici atît de închistați încît să-i condamnăm pe cei pe care nu-i înțelegem îndeajuns.
Foto: wikimedia commons
