Încremenirea și lumile
Sînt zile în care, după întîmplări tumultuoase, pur și simplu încremenești. Te așezi pe o canapea și nu te mai poți ridica de acolo. Te eternizezi în postura de spectator. Spectacolul lumii se desfășoară, pe diverse planuri, în fața ochilor tăi. Poți să-l urmărești, dar nu prea mai poți să te implici. Parcă te ține ceva lipit de canapeaua aia, precum pe Al Bundy din serialul de altădată.
Există mai multe lumi pe care le poți urmări de acolo. De pildă, cea de pe geam. Dacă ai norocul ca fereastra ta să dea spre o adevărată junglă, în spatele căreia se întinde o zonă de case vechi, nu te plictisești mai niciodată. Vegetația crește și-și schimbă formele și culorile, de la o lună la alta, de la o zi la alta, ba chiar de la o oră la alta. La prima oră a dimineții, copacul meu care se ițește de după un zid cenușiu cu vreo două hornuri pe el și plin de umbre. Umbrele altor copaci, nici pe departe atît de perfecți precum copacul meu, dar și cea a acoperișului cenușiu, și el dotat cu un horn cochet plasat într-o parte, ca o cușmă pe-o ureche. Hornuri care-mi amintesc de cele din Chim Chim Cher-ee-ul lui Mary Poppins, deși, cel puțin pînă acum, nimeni nu a dansat pe ele. Cu excepția unor pîlcuri de ciori, pescăruși și porumbei locali, care se fîțîie diminețile pe acoperișuri.
Dar nu sînt doar acoperișuri: există și tot soiul de turle și turnuri pe care le place să se așeze. Un turn rotund e preferatul lor. Mai e și unul pătrățos, cu multe fire împrejur, asemenea unui punct de observație. Și două turle de biserici. Printre ele se bagă-n seamă un acoperiș sclipitor, despre care zici că-i de aur.
Toate astea, în lumina de dimineață, pot fi de la cenușii la roz și violet. Apoi soarele se întrevede în spatele pomului perfect, ca o minge de foc, fix printr-o gaură din frunziș. Ca să schimbe lumina în galbenă, aurie, portocalie. Și, în timpul zilei, în cenușie-lăptoasă ori bleu-tăioasă. Culminînd seara cu un albastru spre indigo vîrstat cu galben.
Asta e doar una dintre lumile pe care le poți observa și-n care te poți implica de pe canapea. O alta e cea din ecranul negru și plat. Asta e o combinație de filozofii și iluzii. Fie că e vorba de The Kominsky Method (Chuck Lore, 2018-, cu Michael Douglas, Alan Arkin), un serial mai mult decît inteligent despre bătrînețe și moarte și cum să le faci față, printre altele – dar și despre relații, dintre parteneri și dintre părinți și copii, și despre statutul actorului în lumea de azi. Serial în care n-am auzit aproape nici o replică nelalocul ei și în care am fost fascinată, printre altele, de personajul chelnerului Alex.
Fie că e cea creată de personajele feminine și feministe ale lui Meryl Streep, în filme disponibile acum. Pe lîngă celebra Donna din Mamma Mia! (Phyllida Lloyd, 2008), mai sînt, printre destule altele, vizibile Jane Adler din It’s Complicated (Nancy Meyers, 2009), Kay din Hope Springs (David Frankel, 2012) și Ricki din Ricki and the Flash (Jonathan Demme, 2015), variantele mai mature ale lui Molly din Falling in Love (Ulu Grosbard, 1984) și ale Francescăi din The Bridges of Madison County (Clint Eastwood, 1995). Jane, Kay și Ricki sînt femei mature, în jur de 50 de ani, care își caută identitatea și-ncearcă să-și păstreze feminitatea pe fondul unor relații complicate cu sexul opus și al maternității. Jane e divorțată, fermecătoare și are o carieră reușită. Kay e căsătorită de-o viață și nesigură pe farmecele ei. Iar Ricki a ales o carieră mulțumitoare pentru ea, dar nu fulminantă, în detrimentul familiei. Toate trei împreună alcătuiesc nu doar un tablou al feminității mature, ci și o rețetă de posibilă supraviețuire după o anumită vîrstă. Dar și o lume în care te poți recunoaște, măcar pe alocuri.
O a treia lume, pe lîngă cea de dincolo de geam și de ecran, e cea de după ușa de la intrare. Practic, lumea pe care o numim reală. Care începe să se prefigureze cu bezna temporară, igrasia de pe holuri și gîndacii roșii, mari, care mai urcă tacticos – ce-i drept, rareori – scările. Care se prelungește cu orașul fără trotuare ori cu trotuare excesiv de largi pe care circulă, la grămadă, pietoni, trotinete, biciclete, skateboard-uri, cîini și pisici. În care oamenii achiziționează și consumă diverse chestii, de multe ori în mod disperat. Unde, mai nou, tocmai am fost să ne votăm președintele, într-o secție în care totul a decurs eficient și civilizat. Civilizat a decurs și cînd l-am votat pe Ion Rațiu, pentru prima dată după revoluție. Și apoi cînd l-am votat pe Emil Constantinescu, am sărit în sus de bucurie și am crezut că ni s-a schimbat viața. Pentru scurt timp. Și cînd am făcut sacrilegiul, considerat necesar, de a pune ștampila pe Ion Iliescu ca să nu iasă Vadim Tudor.
Dar și acum, cînd candidatul meu a ieșit pe locul trei, însă rezultatele sînt OK și așa. Și se impune cu necesitate să mergem să votăm și în al doilea tur. Ca să ajungem mai aproape de normalitatea lumii ăsteia din afară, pe care ne-o dorim tot mai în armonie cu celelalte două. Ba chiar am vrea să le absoarbă, ca să nu mai trăim atît fiecare în turnul lui. Ci să zburdăm, cu folos, în cea exterioară, devenită, brusc, prietenoasă.
