Prieteni imaginari

Publicat în Dilema Veche nr. 805 din 25-31 iulie 2019
Prieteni imaginari jpeg

Despre prietenii imaginari, din copilărie, am mai scris. Copil singur la părinți fiind, am învățat, cumva, să nu fiu singură în singurătate, încă de atunci.

Sigur, eram cu cineva în casă, de cele mai multe ori cu tatăl meu, care lucra și el. În altă cameră, la masa lui cea lungă și îmbîrligat de aglomerată. Masă la care, uneori, mă aflam și eu, desenînd în tăcere, în general. Sigur, schimburi de replici între noi mai erau, în special cînd eu terminam de făcut un desen. Cînd eram foarte mică, respectivele desene, din cîte îmi mai aduc aminte, constau din alăturări de rotocoale colorate, cu mai multe culori suprapuse: ele puteau apoi deveni oameni, urși, căței, pisici… Totul era relativ. Cînd terminam o asemenea capodoperă, i-o arătam imediat tatălui meu. Care, așa cum psihologii de azi chiar ne-ar sfătui, bănuiesc, mă lăuda întotdeauna, cu vorbe simpatice aplicate fiecărei alăturări de rotocoale în parte. Cu duioșie și umor, strecurînd, nici nu mai știu, și sugestii pe alocuri.

Treptat, alăturările de rotocoale s-au transformat în personaje mai conturate, care conțineau și alte forme și aveau cîte un singur contur de cîte o singură culoare. Printre cei desenați se numărau, desigur, membrii familiei. Dar, cum am mai amintit, nici ei nu apăreau doar într-o unică versiune, doar în cea realistă: tatăl meu, căruia îi spuneam Tipu, era reprezentat și aproximativ așa cum arăta în realitate – un domn cu barbă. Dar, în mitologia noastră – căci tatăl meu nu numai că îmi citea povești, ci le și aplica în viața reală –, fiecare persoană din familie își avea alter ego-ul în cîte un personaj din poveste sau mitologie. De pildă, pentru că pe atunci era în vogă Pif, mama mea era, în mitologia noastră, Hercule, motanul. Știu că personajul era răutăcios și nu o termina întotdeauna cu bine: mama mea întrupa o variantă feminină a lui, cu mai puțină răutate și mai mult sex-appeal: ceea ce știu este că o desenam ca pe o pisică îmbrăcată-n rochie și cu fundițe, care se numea Cule, în varianta neaoșă.

Tatăl meu și cu mine eram personaje din Cei trei purceluși. În mod paradoxal, eram lupii: el – Vuko, tatăl lup, fost cel rău, și eu – Vucko, nepotul lui, lupul cel mic și cuminte. Lupii, de fapt, deveniseră personaje pozitive în niște cărticele sîrbești făcute după celebrul desen animat Disney: lupul cel mic îl convingea pe cel mare să fie bun, să nu mai supere purceii. Political correctness ul începuse încă de atunci, în cărțile pentru copii apărute în fosta Iugoslavia, capitalistă și consumistă în raport cu România noastră socialistă. Alegerea lupilor poate că avea legătură și cu o altă mitologie a acestora, mai serioasă, legată de cultul strămoșilor în Novi Sad-ul comun atît lui Slavomir, cît și lui Vasko Popa: se poate vedea asta în volumul Sare de lup al lui Vasko Popa, tradus de tatăl meu alături de Marin Sorescu și apărut în 1983 (an în care, de altfel, Slavomir Popovici a și murit).

Cert e că și lupii apăreau în desenele astea ale mele: pentru că nu știam cum să-i diferențiez de alte animale, le-am inventat un fel de trompă pe post de ceea ce eu îmi imaginam a fi botul de lup. Erau și ei antropomorfizați, purtau pulovere pe gît și neapărat băști pe cap. Lupul cel mare avea barbă.

Dar în desenele astea, pe lîngă mitologia tatălui meu (pe care o crease pentru mine, dar, cred, în egală măsură și pentru el însuși, un lup din Novi Sad rătăcit în Bucureștiul comunist și fără putință de întoarcere), am început, treptat, să o introduc și pe a mea personală. Nici nu mai știu ce a fost la început, imaginea din desene sau umbra ei în realitate. Cert e că a apărut personajul Cari Maca, o rață antropomorfizată, cochetă ca și varianta feminină a lui Hercule, dar foarte la locul ei, altfel. Nu știu de ce am ales să fie o rață, dar rață a fost.

Cred că întîi au fost două peronaje, Cari și Maca, apoi contopindu-se într-unul singur: o simpatică rață scrobită, un fel de Mary Poppins cu cioc, care mă însoțea atît în desene, cît și troleibuzul 82 luat de la Șura Mare spre Aviatorilor. Era, pe bune, un personaj imaginar, cum aveam să descopăr mult mai tîrziu că există, citind Salinger. Nu că nu aș fi avut prieteni în viața reală, dar eram de multe ori singură și, cu o imaginație zglobie la îndemînă, făceam față altfel momentelor respective: de la cele în care îmi aranjam jucăriile, conform diverselor scenarii posibile, în apartamentul de două camere dintr-un bloc comunist de pe Șoseaua Giurgiului, pînă la cele din curtea bunicului meu, în care puteam bate la nesfîrșit mingea la perete fără să mă plicitisesc. Pentru că de la o bătaie la alta se deschidea o lume apetisantă de speculații și combinații infinite, toate legănîndu-se destul de amețitor prin mintea mea. Dar despre asta, precum și despre prietenii (aproape) imaginari din zilele noastre, din seriale, servicii sau de pe Facebook – altă dată.

Cea mai bună parte din noi jpeg
Promite-mi doar ce poți
„Pot să-ți promit că voi fi atent, că voi încerca să nu greșesc, dar nu pot să-ți promit că o să mă fac bine”.
Zizi și neantul jpeg
Alte stradale
Dar astăzi strada, în general, a devenit mai agresivă. Poate la fel de plină ca-n anii ’90, dar într-un alt mod.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Două kilograme și jumătate și alte cugetări
Este un text despre lipsa de acceptare a bolii și a morții.
E cool să postești jpeg
Cum inventezi mîndria națională
Ne iubim, așadar, compatrioții? Ne simțim bine în România? Sîntem mulțumiți cu traiul nostru?
p 20 WC jpg
Din ce sînt alcătuite viețile noastre?
Altfel, lumea nu este locuită nici de păcătoși iremediabili, nici de creștini perfecți. Intervalul este numele metafizic al obișnuitului pe care îl locuim.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Marele Premiu pentru filosofie al Academiei Franceze
Anca Vasiliu a contribuit constant la crearea punților dintre cultura care a primit-o și i-a recunoscut totodată expresivitatea stilistică a scrierilor sale
p 24 1 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Gino a intrat în Cartea Recordurilor ca fiind cel mai bătrîn cîine din lume: are 22 de ani și încă se ține bine.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Biroul meu de astăzi e același
Mă întreb tot mai des dacă, în loc să devină o gazdă pentru o viață mai bună, lumea nu s-a transformat cumva într-un birou universal în care ești mereu de găsit.
Zizi și neantul jpeg
Diverse, stradale…
Omniprezenți, pe vremea de atunci, în orele de lucru, erau cerșetorii și cei care sufereau de boli psihice.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
De ce trăiesc nemții cîte o sută de ani, sănătoși și întregi la cap?
Pentru mine, Berlinul este orașul cel mai bine organizat, ca infrastructură și ca tot, dar în care te simți cel mai liber.
E cool să postești jpeg
Unde-i tocmeală mai e păsuire?
„Pot rezista la orice, mai puțin tentației”.
p 20 WC jpg
Cafea sau vin?
La fel ca vinul, cafeaua are, în legendele ei de origine, o întrebuinţare spirituală.
Theodor Pallady jpeg
Energii divine necreate...
Teologia creștină s-a cristalizat în numeroase orizonturi lingvistice, dar ortodoxia a rămas în mare măsură tributară geniului grecesc.
640px Bucharest, Drumul Taberei (16307818580) jpg
Drumul Taberei 2030
Fidel Castro a fost plimbat pe bulevardul Drumul Taberei
p 24 S M  Georgescu jpg
Cu ochii-n 3,14
Pe o dubă destinată livrării unor produse, o adaptare a limbajului telefoanelor „fierbinți“ din anii 2000: „Livrez orice! Ia-mă! Sînt electrică!“
Cea mai bună parte din noi jpeg
Rămîi pe culoarul tău
Mi-a luat o jumătate de viață să înțeleg că oamenii nu pot fi înlocuiți și că creativitatea noastră este cea care ne legitimează unicitatea.
Zizi și neantul jpeg
Obiecte și dispariții
Țin minte că pe ultimele le-am văzut cam atunci cînd s-a născut copilul meu. Atunci au fost, la propriu, obiecte de trusou.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
E cool să postești jpeg
În goana vieții
„Nu juca acel joc la care te obligă un semafor care decide pentru tine cînd e timpul să mergi, cînd să te oprești. Stai puțin nemișcat și gîndește-te.”
p 20 Walter Benjamin  WC jpg
Geografii spirituale (II): orașul
Walter Benjamin nu vorbește, desigur, despre o transcendență personală, nici măcar despre una în sens tradițional.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Hypatia. Adevăr și legend
Uciderea Hypatiei de către un grup de fanatici care-și spuneau creștini e un fapt istoric incontestabil.
p 24 E  Farkas jpg
Cu ochii-n 3,14
Altfel spus: e sexul normal „mai puțin” decît devierile anal-orale sau este perversiunea supremă?
Cea mai bună parte din noi jpeg
Povestea merge mai departe
Unul dintre motivele pentru care am dorit să mă mut în București au fost concertele.
Zizi și neantul jpeg
Călătoria prin orașul-pădure
Paltoanele noastre cu siguranță erau: parcă ne camuflau, ne făceau să ne pitim în peisaj. Într-un fel, așa ne simțeam în siguranță.

Adevarul.ro

Becali
Lucian Bode la Consiliul JAI FOTO Facebook Lucian Bode
Ce este Consiliul JAI, care decide dacă România poate sau nu să adere la Schengen
Consiliul JAI este format din miniștri de Interne, responsabili cu migrația, gestionarea frontierelor și cooperarea polițienească, însă nu toate statele membre UE au aceeași repartizare a sarcinilor între miniștri.
Maria Zaharova FOTO Profimedia
Purtătoarea de cuvânt a MAE rus, atac la adresa Maiei Sandu: Ce a făcut cetățeana României pentru R. Moldova?
Maria Zaharova a lansat un atac dur la adresa preşedintei Republicii Moldova, fiind de părere că puterea de la Chișinău promovează rusofobia, chiar dacă Moscova a ajutat întotdeauna Chișinăul.

HIstoria.ro

image
Drumul spre Alba Iulia: Cum au ajuns românii la Marea Adunare Națională
Așa cum se înfățișează din literatura memorialistică, majoritatea delegaților ori participanților sosesc la Alba Iulia cu trenul. Numai cei din așezările aflate la distanțe mici călătoresc cu alte mijloace de transport.
image
Noiembrie 1918: O lume în revoluție
1918, așa cum este creionat de literatura memorialistică, este anul unei lumi în plină revoluție. Desfășurată de la un capăt la celălalt al continentului european, revoluția este inegală și îmbracă diverse forme.
image
Scurt istoric al zilei naţionale
Instaurată încă de la venirea pe tronul României a lui Carol I, 10 Mai a rămas în tradiţia românilor ca Ziua Naţională a României moderne, până în 1947, când a fost impus regimul comunist. Un principe strãin pe tronul României reprezenta o necesitate politicã întrucât dupã abdicarea forţatã a lui Cuza la 11 februarie se ridica problema menţinerii recunoaşterii unirii celor douã principate.