Narnii și petice

Nici nu-mi mai aduc aminte dacă am avut vreodată o vacanță ideală. Ceea ce știu e că aveam mereu tot soiul de așteptări în ce privește vacanțele, care mai de care mai elucubrante, și că realitatea, în general, le cam contrazicea pe toate. Cred că atunci cînd mi-am dorit mai cu înflăcărare să fie bine, s-a întîmplat mereu ceva care a dat totul peste cap. Și cînd m-am așteptat mai puțin să iasă ceva, întîmplările mi au luat-o înainte și m-au uimit. Tot ce pot să fac e să cos din peticele diverselor vacanțe despre care îmi amintesc un soi de sac decolorat, dar încă valid.

Primele mele vacanțe erau planificate de mama, o expertă într-ale leisure-ului și evadărilor. Evadările astea aveau loc fix în mijlocul anului școlar, pentru că atunci era mai liber în locurile în care mergeam. De la școală îmi luam scutire, ba chiar îmi anunțam prietenele, țin minte, că „de mîine o să fiu bolnavă“. De fapt, nu era deloc ce pare la prima vedere: era mai curînd și un fel de home-schooling parțial, pentru că în vacanțele astea ne și făceam lecțiile, prietena mea și cu mine – eu fiind o elevă cuminte și premiantă. Totul era excesiv de sănătos, cu o rutină bine stabilită și rar încălcată. Singurele ingrediente care salvau vacanțele astea aseptice erau imaginația și oamenii noi pe care-i descopeream. La mare venea, mereu, Zîna mării și ne punea pești sau broaște din cauciuc pe lămpile de la hotel. La munte, ursul Nounours ne trimitea scrisori la cantina Casei de Creație din Cumpătu și, drept răspuns, îi lăsam altele prin scorburi (acum, însă, la același Cumpătu, vine des, în realitate, și sare lejer orice gard cînd nici nu se-ntunecă bine). Prietenele și prietenii mamei aveau în mînecă aceste Narnii în care puteam să dăm cîte o fugă oricînd. Fără ele, vacanțele prea organizate ar fi adus mai mult cu un program de lucru.

Sătulă, la un moment dat, de atîta perfecțiune, m-am hotărît, pe la 16 ani (și forțată de împrejurări, ce-i drept), să pornesc singură într-o vacanță. Unde altundeva decît tot la Cumpătu, un loc safe, în care toți mă știau? Plecasem să descopăr lumea (practic, aceeași pe care o știam de la 6 ani, dar din altă perpectivă) cu traista-n băț. De fapt, eram un șoarece speriat și de umbra lui. Încă de la început, vacanța s-a dovedit învăluită într-un fel de pîclă, cea a fricii mele de lumea mare și rea. De cîte ori am fost singură în anumite locuri, am avut această percepție a realității: oricît de aurie aș fi simțit-o pînă atunci, în momentele alea îi deslușeam fix reversul. Am descoperit, în anul ăla, ce înseamnă să fii complet pe cont propriu. Cum e să nu fie nimeni care să te cocoloșească atunci cînd te întorci în camera ta mică și standard. Tot singurătatea, probabil, m-a făcut, în aceeași vacanță, să fac gesturi disperate și inutile – m-am dat cu sania într-un trenuleț cu niște copii mai mici. Rezultatul: am intrat într-o sanie cu cai care, cred că numai în anul ăla, plimba turiștii de colo pînă colo. Caii ne-au sărit, nu ne-au lovit, dar băiatul din față s-a dat cu capul în sania propriu-zisă și și l-a spart. N-a fost nimic dramatic, l-au cusut și i-a rămas doar un semn.

Țin minte, însă, pînă-n ziua de azi, momentul în care m-am ridicat din zăpadă, din învolburarea de sănii. Eram ușor amețită și speriată. În același timp, știam că nu pot să mă bazez decît pe mine. Era o anxietate continuă și un gust de nisip în dinți, ambele, însă, amestecate cu un fir foarte firav, nici cît o ață dentară, de ușurare: era o primă încercare de maturizare.

Au urmat alte vacanțe, mult mai bune, cu momente memorabile: una la Bran, la sfîrșit de ani ‘80, în care am descoperit conviețuirea amoroasă adolescentină; altele studențești, pe vremea comunismului, în care îmbinam exaltarea, tot amoroasă, cu horror ul condițiilor de acolo; primele vacanțe în străinătate, în care am trăit, pe lîngă șocul cultural, frigul și foamea; prima vacanță în Grecia, unde mi s-a părut Paradisul; și formidabila vacanță în care fiul meu, din fericire, sau poate din păcate, a descoperit, la propriu, America. Lista ar tot putea continua. Urmarea ei e însă destul de clară: de mult am încetat să mai încerc să-mi mulez vacanțele după vreun șablon.