Fără de sfîrșit, vorba vine...
Înaintezi în vîrstă – cel puțin în cazul meu – cu o anumită imagine despre tine. Ți-o fixezi într-un anumit moment convenabil, cînd ți-e lumea mai dragă, literalmente. Și o ții tot așa: imaginea ta despre tine se fixează în acel moment, și cam așa rămîne. Ca într-o bandă desenată cu supereroi pe care o citeam cînd eram mai mică: o doamnă de vreo 80 de ani se vede în oglindă de 30.
În ceea ce mă privește, imaginea mea nu a rămas la 30. Cred că pe la vreo 14 15 ani, în adolescența timpurie, cînd încă nu murise tatăl meu. A fost ca și cînd lumea s-ar fi oprit atunci, ca-n „Frumoasa din Pădurea Adormită“: au încremenit toți și toate în gesturile lor firești. Atunci a fost aproape primul meu contact direct cu moartea: părinții mei nu mă lăsaseră să merg la înmormîntări, așa cum se duceau alți colegi de-ai mei, care mai aveau rude la țară și pentru care asemenea ceremonii intrau în ciclul firesc al vieții. Spun „aproape“ pentru că îmi murise un coleg, în școala generală, cu care fusesem la un moment dat chiar apropiată: ne duseseră, atunci, la înmormîntare cu școala, cu autocarul. Însă povestea asta mă marcase doar parțial: nu știu cît înțelesesem din dispariția lui și, fiind cu grupul de copii, fusese ceva între jale și agitație gureșă.
Pînă atunci, descoperisem moartea din povești. Pe la 8 ani (cum am mai scris, știu), m-am întrebat și am întrebat-o pe mama ce putem face cu moartea asta. În sensul de cum o putem rezolva, cum putem pune la punct și chestiunea asta. Aveam o încredere absolută în părinții mei, erau minunați, frumoși, deștepți și iubitori, și eram convinsă că nu era nimic pe lumea asta (și nici pe cealaltă) căruia să nu-i vină de hac. Ce nu puteau rezolva în realitate, o făceau în imaginație. Totul se prelungea într-o lume fictivă, puțin Disney, dar cotind spre suprarealism. Și o modalitate de evadare din realitatea „societății socialiste multilateral dezvoltate“ în care trăiam și în care eram, de fapt, la propriu, prizonieri.
Mama mi-a răspuns (iarăși, așa cum am mai scris) pe măsura așteptărilor: încă nu e un leac pentru moarte, dar se lucrează la elixirul nemuririi. Pînă o să cresc eu... Și chestia asta m-a mulțumit, cel puțin pentru moment. Tatăl meu și-a continuat mitologiile, care îl ajutau, pînă la urmă, și pe el să se adapteze într-o țară străină cu un regim totalitar.
Fiecare dintre ei a continuat să mă ferească de contactul cu lumea cealaltă, în felul lui. Tatăl meu făcînd din viața de fiecare zi o poveste, în care, de pildă, autobuzele pe care le așteptam uneori îndelung și-n care ne înghesuiam erau balauri, dar de treabă, noi eram lupi și jucăriile mele erau însuflețite. Toate astea pe fondul propriilor lui căutări și găsiri de posibile soluții: nu doar că punea problema trecerii și a timpului în toate filmele lui, Soarele negru fiind încununarea întregii povești. Ci o făcea și în viața de toate zilele: lucra, acasă, la niște proiecte formidabile, dar fără de sfîrșit. Trebuiau adunate atîtea date pentru ele, încît era aproape imposibil să vezi vreo luminiță la capătul vreunui tunel. De asemenea, nu avea grijă de sănătatea lui. Se trata ca și cum ar fi fost nemuritor.
Mama, pe de altă parte, de cîte ori aveam vreo îndoială în privința invincibilității mele, în sensul că mă durea ceva sau aveam vreo imperfecțiune fizică, îmi spunea că nu am nimic. Îmi imaginez că, în mod real, chiar așa și credea: și anume că mie, fiica ei, nu mi se putea întîmpla nimic rău.
Credința asta a ei m-a ferit, ca un fel de magie, zic eu, ani și ani de probleme grave de sănătate. Asta, combinată cu sistemul tatălui meu, pe care l-am împrumutat instinctiv (nici eu nu reușesc sau poate, de fapt, nu vreau să termin mare lucru), m-a ținut deoparte de conștiința efemerității mele. Moartea a fost, mult timp, doar poetica „lumea cealaltă“ din basme, unde puteai să te duci, dar să te și întorci, cu cîteva trucuri și trocuri mai mult sau mai puțin magice.
Din păcate, a venit un moment, mult mai devreme decît mă așteptam, cînd tatăl meu, cel care refuza sfîrșiturile de toate felurile, a ajuns, pur și simplu, la sfîrșitul existenței lui. Deși atunci cînd s-a-ntîmplat aparent am trecut cu bine peste povestea asta, de fapt totul s-a zguduit din temelii. Sfîrșitul înghesuit la repezeală sub preș, dacă nu a ieșit explicit la iveală, a pîndit tot timpul ca senzație cronică. La un moment dat (e adevărat, mult mai tîrziu), și mama mea, care mă declarase invincibilă, s-a îmbolnăvit și, în cele din urmă, a murit.
Atunci chiar că mi s-a zguduit lumea mea perfectă, rotundă, frumos șlefuită și ireală. Am înțeles că pe lumea asta nu sîntem deloc veșnici și că elixirul despre care vorbeam la început nu s-a inventat. Că în fața mea e acum, tot mai mult, golul, că am vedere frontală la el, sînt pe marginea prăpastiei. Că eu sînt omul matur, varianta un pic mai tînără a femeii din banda desenată cu supereroi. Și totuși, într-un colț încă generos al sufletului, în ciuda evidențelor, continui să mă identific cu adolescenta despre care vorbeam la început.
