Iaromira POPOVICI

Idealiști cît cuprinde, adînciți în muzică și literatură, aproape inconștienți în privința epocii în care trăiam.

Părea de neînțeles cum poate exista o asemenea prăjitură, doar din frișcă. Acel cataif a fost pasiunea mea o perioadă.

Cofetăriile astea din centru erau precum restaurantele la care ieșim acum, erau aproape singura formă de socializare.

În România ceaușistă nimic nu se găsea ușor ori trebuia să umbli disperat, să ai pile la vînzătoare și să cumperi cu suprapreț.

Trăiam într-un soi de cultură a frugalității.

În întunericul de dincolo de geamuri, lumina din case poleia totul într-o posibilă poveste.

Cert e că aveam ierni ca-n filmele de Crăciun de azi: cu zăpada fix cît trebuia.

Cutremurul din 1977 a fost primul eveniment important și nefericit pe care l-am trăit.

Pentru că oficial nu se putea vorbi de Crăciun, se tot anticipa Revelionul.

Constat că ideea de familie rămîne poate aceeași, dar practicile ei se schimbă mereu.

Am simțit ce bucurie e să poți cumpăra pur și simplu o carte frumoasă și atît, pe care s-o dăruiești cuiva drag.

Constat că sînt mai dependentă de ritmurile naturii, precum oamenii de la țară, că simt cumva în mine mai adînc fiecare anotimp.

Cînd străbați cartiere la picior, mereu se ivește ceva neașteptat, viața nu-i plicticoasă.

Pentru aproximativ o lună pe an, totul pare ușor ca un fulg de nea prelins fix în vîrful bradului de Crăciun.

E ca și cum lumea și-ar fi pierdut răbdarea, le-a ajuns celor mai mulți starea asta ciudată, care pare să nu se mai termine și pe care n-o poți asemăna cu nimic de pînă acum.

Te transformi, încet, în mama și bunicul tău, ale căror povești simți, deodată, că sînt ale tale.

Cînd te uiți la tine, într-o oglindă imaginară, te vezi cu chipul pe care l-ai avut la o anumită vîrstă.

S-au copt, în primul rînd, în tăcerea izolării, orgoliile.

Să nu dezertezi de la a fi un om decent, la vremea aceea, era mare lucru.

Ce-mi plăcea la drumurile astea era tocmai lipsa de scop, chiar dacă pentru scurt timp.

Acum realizez că am ajuns, și eu, depozitara unor povești. Un întreg șirag de istorii personale, inevitabil.

Acolo imaginația și mitologia nu mai tronau așa, la suprafață, ci zăceau mai dosite prin cotloane.

Inițial am crezut că locurile în sine îți rămîn în amintire și că vor însemna mereu ceva.

A fost o revoluție a părului: după ce a început să mai crească, am început și eu să-i acord iar atenție și culoare.

Oficial, nu era nimic non-stop, nimic care să acrediteze nopțile albe.

Acolo, în răcoarea tenebroasă, dar devenită familiară, dulceața era nelipsită. Ca, de altfel, și cafeaua, la care eu, cea de atunci, nu puteam avea decît acces olfactiv.

De curînd s-au împlinit șapte ani de cînd prietena și colega mea de clasă Ligia Caranfil nu mai e printre noi.

Remarcabile au fost și vacanțele romantice din perioada de sfîrșit a comunismului: au fost cîteva tipice sistemului, subiecte demne de filmele perioadei.

Nu-mi puneam problema vreunei forme de conviețuire reglementate de reguli divine și umane.

Există o categorie de lucruri esențiale despre care e greu să vorbești.

Cu toții avem momente în viață cînd simțim că, brusc, nu mai sîntem în inima lucrurilor.

Accepția termenului pare să fie tot mai departe de cea din vremurile, deja imemoriale, de dinainte.

În ce mă privește, modelul meu a fost rolul feminin al mamei. Dar nu l-am uitat nici pe cel al bunicii, atît de grijulie în privința casei și a locuitorilor ei.

Pandemia a scos din noi reflexe uitate. Unele, chiar pozitive.

E o prostie să ne raportăm contradictoriu și pe picior de război la generațiile următoare, să tot facem apel la sintagma fumată cu „pe vremea mea…”.

Viața m-a trăit pe mine, a fost un șuvoi rapid și cam tulbure care m-a purtat în iureșul lui isteric pe unde a fost să fie.

Orice e permis în prietenie, atîta timp cît solidaritatea și loialitatea necondiționate, și mai ales în momentele esențiale, funcționează.

Ce ți se-ntîmplă ție nu e deloc singular, ești unul dintre nenumărații oameni care trec prin aceeași dramă.

Eram niște maimuțe bine instruite care treceau prin cercul de foc strict cînd le cerea dresoarea cu tutu-ul plin de paiete.

Ne vom putea întoarce la bucuria de a fi afară și de a contempla lumea. Pe care, cumva, în momentul de față, ne temem s-o mai trăim.

În 1993, cînd am ajuns la Dilema, nu a fost deloc întîmplător. Mi-am dorit mult să lucrez la Dilema, de cînd am pus ochii pentru prima dată pe revistă.

Nu știu dacă mai am ce și de cine să apăr, nu sînt convinsă că știu cum trebuie să mă apăr pe mine personal.

Regulile de igienă ale mamei mele, devenite apoi ale mele, sînt, de fapt, sfinte.

De Paști, de fiecare dată, mă apucă nostalgiile. Nostalgiile după familia mea. Cea din copilărie, pe vremea cînd eu eram copilul.

Acum e momentul să-i apreciezi pe cei de lîngă tine, pe cei pe care îi ai, să vezi cît sînt de importanți.

Informarea vine la pachet, în vremurile astea, cu patetisme și binemeritate revolte.

Mulți dintre noi, după mintea și posibilitățile fiecăruia, dezvoltăm ideologii de supraviețuire. Vorbind cu unii și cu alții, am întîlnit ideologii de toate felurile.

Tot ce ni se-ntîmplă acum e atît de nou, încît aproape nici unele dintre grilele pe care le-am aplicat o viață întreagă nu mai pot fi aplicate.

Spectacolul lumii în direct, fie că era vorba doar de cei doi chelneri care treceau grăbiți cu tava, fie de domnul la costum care freca telefonul la masa de alături, putea fi seducător.

Trăim, de ceva timp, cel puțin noi, europenii, într-o lume în care rațiunea primează. În care, cel puțin pînă de curînd, încercam să explicăm rațional totul, să argumentăm logic.