Tăcerea

Publicat în Dilema Veche nr. 851 din 30 iulie - 5 august 2020
Zizi și neantul jpeg

Cu trecerea timpului, de tot mai multe ori, sînt mai puține de spus. Unele nu sînt pur și simplu importante. Altele se subînțeleg. În sfîrșit, există o categorie de lucruri esențiale despre care e greu să vorbești.

Și, după o vîrstă, pentru unii dintre noi cel puțin, prezența celorlalți poate fi și altfel simțită. Apropierea de ei poate fi și altfel trăită. Nu la fel de zgomotos ca pînă atunci: poți sta în preajma cuiva fără să faci nimic și legătura dintre tine și acea persoană să fie chiar mai puternică.

În familia mea, bărbații știau să tacă. Bunicul meu era un taciturn. Cînd eram mică de tot, preșcolară, aproape habar n-aveam că vorbește vreodată. De parcă toate vorbele erau la bunica mea, care le turuia încontinuu, și nu mai rămăseseră și pentru bunicul meu. Sau le luase ea pe toate, de-a lungul timpului și de la el, și le însușise.

Căci bunicul meu părea că n-avea suficientă nevoie de ele. Poate că nu-i mai prea foloseau: puteai doar să faci ce era de făcut fără să și spui mereu… De altfel, vorbitul îmi părea pe atunci un apanaj al celor din interior: cînd ieșeai în curte, nu-i mai vedeai, în general, rostul. Și cum bunica mea avea monopolul interiorului…

Bunicul meu doar acționa. Făcea piața, uda florile, deretica prin curte, magazie și pivniță, repara ce era de reparat. Mă lua de la școală. De fapt, mă aștepta în fiecare seară la „Șincai“, în fața Parcului Tineretului, pînă unde veneam cu fetele, pe jos. Tot pe jos continuam drumul împreună, prin parc: practic, mă traversa parcul, care, la căderea întunericului, devenea amenințător. Aveam mereu același drum: bunicul meu înainta, cu paltonul lui negru, basca cu găurele și servieta uriașă pe spate, într-o parte. Eu, vioaie, după el, mulțumită că nu trebuia să vorbim. Aveam, slavă Domnului, gîndurile mele, îmi reiteram în minte diverse scene de la școală, în special cele cu băieții de care îmi plăcea. Și mi le comentam în engleză, era limba gîndurilor. Bunicul meu se uita pe jos și mereu găsea ceva. A găsit odată un portofel cu destui bani, pe care l-a înapoiat proprietarului, altădată un inel, pe care l-a dăruit bunicii mele, și o broșă în formă de șoricel, pe care mi-a dat-o mie. După modelul lui, umblam și eu cu ochii-n pămînt, zgîiți la spațiul dintre dalele colorate, doar-doar mi-o surîde și mie norocul.

O dată doar mi-a cîntat niște cîntece deocheate de prin tinerețea lui de la Cîmpulung. Am fost fascinată de ele, deși n-am înțeles (și nici nu erau) mare lucru. La petrecerile de familie, bunicul îi spunea bunicii, după vreo zece minute: „Hai, dragă, să mergem…”.

Tatăl meu era cel de-al doilea taciturn. Cu mine n-a fost deloc și-i sînt recunoscătoare pentru asta: aproape ca-n basme, în puținii ani pe care i-am petrecut împreună (pînă la 16 ai mei), m-a învățat aproape tot ce trebuia. A petrecut o grămadă de timp explicîndu-mi și învățîndu-mă ce și cum, în special în anii adolescenței. Pînă-n ziua de azi aplic ce mi-a dezvăluit el atunci: de la cum se spală cireșele pînă la cum să nu-i faci altuia ce nici ție nu-ți place.

Dar nu cu toată lumea era atît de locvace. Cu alții era, dimpotrivă, taciturn de-a dreptul. Nu numai că nu voia să participe la evenimente de familie, dar nici să vină în vacanțe. Iar în rarele ocazii cînd o făcea, își petrecea destul timp ascultînd ce spuneau alții, privind și cugetînd. Intervenea rar, cînd era cazul, cu cîte o replică de duh, nu cea la care te-ai fi așteptat. Nu dădea nici el, la fel ca și bunicul meu, mulți bani pe aparențe, și-i țin minte (de altfel, o și am) cămașa neagră cu dungi roșii pe care o purta ades, precum și trenciul larg și kaki, bun în toate ocaziile. Ce avea de spus spunea altfel, în ce scria sau în filmele lui. Ori în discuțiile tête-à-tête cu apropiații.

Ei au fost și au rămas modelele mele. Dacă cele feminine au primat pînă la o anumită vîrstă, se pare că cele masculine au intrat în vigoare în a doua jumătate a vieții. Încep să-i înțeleg tot mai mult pe bunicul și pe tatăl meu cu tăcerile lor deloc ostile, ci dimpotrivă, de cele mai multe ori afectuoase. Și chiar salvatoare: atunci cînd a murit tatăl meu, bunicul meu s-a înființat, pur și simplu, la noi acasă, s-a dus în bucătărie și ne-a spălat vasele, mie și mamei. Apoi ne-a gătit. A făcut asta zile de-a rîndul, ba chiar săptămîni. Pînă a văzut că ne-am pus pe picioare. Cînd eram deja adultă și mergeam să-l văd, aproape zilnic, pe bunicul meu, mă așezam lîngă el în patul cu cuvertură roșie și stăteam. Stăteam amîndoi alături, un timp. La fel cum, în copilărie, stăteam la masa infinit de lungă vizavi de tatăl meu și desenam în timp ce el scria.

La sfîrșit, îi arătam ce am desenat. La fel cum, după un timp, și bunicul meu și cu mine ne ridicam și făceam cot la cot cartofi prăjiți foarte groși, dar și gustoși.

Astăzi tac și eu destul, fără să mă fi obligat cineva. Sper să reușesc să am tăceri și împreună cu fiul meu. Să avem tăcerile noastre în care, oricît de clișeistic ar suna, să „ne spunem totul”. Sau, mă rog, măcar tot ce contează.

Cea mai bună parte din noi jpeg
Promite-mi doar ce poți
„Pot să-ți promit că voi fi atent, că voi încerca să nu greșesc, dar nu pot să-ți promit că o să mă fac bine”.
Zizi și neantul jpeg
Alte stradale
Dar astăzi strada, în general, a devenit mai agresivă. Poate la fel de plină ca-n anii ’90, dar într-un alt mod.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Două kilograme și jumătate și alte cugetări
Este un text despre lipsa de acceptare a bolii și a morții.
E cool să postești jpeg
Cum inventezi mîndria națională
Ne iubim, așadar, compatrioții? Ne simțim bine în România? Sîntem mulțumiți cu traiul nostru?
p 20 WC jpg
Din ce sînt alcătuite viețile noastre?
Altfel, lumea nu este locuită nici de păcătoși iremediabili, nici de creștini perfecți. Intervalul este numele metafizic al obișnuitului pe care îl locuim.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Marele Premiu pentru filosofie al Academiei Franceze
Anca Vasiliu a contribuit constant la crearea punților dintre cultura care a primit-o și i-a recunoscut totodată expresivitatea stilistică a scrierilor sale
p 24 1 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Gino a intrat în Cartea Recordurilor ca fiind cel mai bătrîn cîine din lume: are 22 de ani și încă se ține bine.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Biroul meu de astăzi e același
Mă întreb tot mai des dacă, în loc să devină o gazdă pentru o viață mai bună, lumea nu s-a transformat cumva într-un birou universal în care ești mereu de găsit.
Zizi și neantul jpeg
Diverse, stradale…
Omniprezenți, pe vremea de atunci, în orele de lucru, erau cerșetorii și cei care sufereau de boli psihice.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
De ce trăiesc nemții cîte o sută de ani, sănătoși și întregi la cap?
Pentru mine, Berlinul este orașul cel mai bine organizat, ca infrastructură și ca tot, dar în care te simți cel mai liber.
E cool să postești jpeg
Unde-i tocmeală mai e păsuire?
„Pot rezista la orice, mai puțin tentației”.
p 20 WC jpg
Cafea sau vin?
La fel ca vinul, cafeaua are, în legendele ei de origine, o întrebuinţare spirituală.
Theodor Pallady jpeg
Energii divine necreate...
Teologia creștină s-a cristalizat în numeroase orizonturi lingvistice, dar ortodoxia a rămas în mare măsură tributară geniului grecesc.
640px Bucharest, Drumul Taberei (16307818580) jpg
Drumul Taberei 2030
Fidel Castro a fost plimbat pe bulevardul Drumul Taberei
p 24 S M  Georgescu jpg
Cu ochii-n 3,14
Pe o dubă destinată livrării unor produse, o adaptare a limbajului telefoanelor „fierbinți“ din anii 2000: „Livrez orice! Ia-mă! Sînt electrică!“
Cea mai bună parte din noi jpeg
Rămîi pe culoarul tău
Mi-a luat o jumătate de viață să înțeleg că oamenii nu pot fi înlocuiți și că creativitatea noastră este cea care ne legitimează unicitatea.
Zizi și neantul jpeg
Obiecte și dispariții
Țin minte că pe ultimele le-am văzut cam atunci cînd s-a născut copilul meu. Atunci au fost, la propriu, obiecte de trusou.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
E cool să postești jpeg
În goana vieții
„Nu juca acel joc la care te obligă un semafor care decide pentru tine cînd e timpul să mergi, cînd să te oprești. Stai puțin nemișcat și gîndește-te.”
p 20 Walter Benjamin  WC jpg
Geografii spirituale (II): orașul
Walter Benjamin nu vorbește, desigur, despre o transcendență personală, nici măcar despre una în sens tradițional.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Hypatia. Adevăr și legend
Uciderea Hypatiei de către un grup de fanatici care-și spuneau creștini e un fapt istoric incontestabil.
p 24 E  Farkas jpg
Cu ochii-n 3,14
Altfel spus: e sexul normal „mai puțin” decît devierile anal-orale sau este perversiunea supremă?
Cea mai bună parte din noi jpeg
Povestea merge mai departe
Unul dintre motivele pentru care am dorit să mă mut în București au fost concertele.
Zizi și neantul jpeg
Călătoria prin orașul-pădure
Paltoanele noastre cu siguranță erau: parcă ne camuflau, ne făceau să ne pitim în peisaj. Într-un fel, așa ne simțeam în siguranță.

Adevarul.ro

pod blaj jpg
Podul futurist inaugurat la Blaj de Ziua Națională a României. Investiția a fost de 3 milioane de euro
Un pod spectaculos din punct de vedere arhitectural a fost finalizat și inaugurat la Blaj de Ziua Națională a României. Investiția a fost de 3 milioane de euro.
Dorin Chiotea FOTO Facebook
Scandal în TVR pe tema Mondialului! Dorin Chioțea îl face praf pe Dan Turturică, șeful instituției
Revoltă în TVR. Șeful televiziunii publice, luat la țintă de un jurnalist.
Imagini satelitare din 15 noiembrie arată dinți de dragon și tranșee în Stepne FOTO via Insider
Imagini prin satelit arată tactica riscantă prin care trupele ruse speră să oprească avansul ucrainean spre Crimeea
Armata rusă își asumă un risc destul de mare prin modul în care și-a construit pozițiile defensive și fortificațiile pentru a împiedica avansul trupelor ucrainene spre Crimeea ocupată, scrie Business Insider.

HIstoria.ro

image
Drumul spre Alba Iulia: Cum au ajuns românii la Marea Adunare Națională
Așa cum se înfățișează din literatura memorialistică, majoritatea delegaților ori participanților sosesc la Alba Iulia cu trenul. Numai cei din așezările aflate la distanțe mici călătoresc cu alte mijloace de transport.
image
Noiembrie 1918: O lume în revoluție
1918, așa cum este creionat de literatura memorialistică, este anul unei lumi în plină revoluție. Desfășurată de la un capăt la celălalt al continentului european, revoluția este inegală și îmbracă diverse forme.
image
Scurt istoric al zilei naţionale
Instaurată încă de la venirea pe tronul României a lui Carol I, 10 Mai a rămas în tradiţia românilor ca Ziua Naţională a României moderne, până în 1947, când a fost impus regimul comunist. Un principe strãin pe tronul României reprezenta o necesitate politicã întrucât dupã abdicarea forţatã a lui Cuza la 11 februarie se ridica problema menţinerii recunoaşterii unirii celor douã principate.