Prietenia. Cîteva modele
Cînd eram mică, la școală, credeam că prietenia înseamnă pur și simplu petrecerea non-stop a întregului timp de care dispuneai cu o altă persoană, în general de același sex. Cu respectiva prietenă te vedeai de dimineață, de la careu (așa erau vremurile). Apoi, dacă nu stăteai în aceeași bancă, îți petreceai cu ea toate pauzele, inclusiv pe cea de masă. După care plecai cu ea spre casă, ba, dacă părinții te lăsau, te mai vedeai și-n week-end. Prietenia asta, în viziunea mea de atunci, era cam absolută. Și, evident, premergătoare a unei relații amoroase. Cu respectiva prietenă, pe la 9-14 ani, împărtășeai, making a long story short, „totul”. Nu doar sandvișul de la ora 10 și tema la engleză, ci și visele tale cele mai intime – inclusiv de cine îți plăcea din clasă sau din împrejurimi. Prietena asta de suflet, mereu „cea mai bună”, era, zic, precursoarea unui viitor amorez și pentru că, de obicei, era doar una. Prietenia asta cu pretenții de absolut era și un exercițiu de monogamie: intrau în joc loialități și responsabilități serioase.
De pildă, îmi aduc aminte pînă-n ziua de azi cînd una dintre prietenele mele unice dintr-o perioadă (perioadă care se putea întinde pe ani) nu s-a așezat cu mine în bancă, așa cum se-ntîmpla de obicei, cînd mergeam la laboratorul de biologie sau chimie: mi s-a părut incceptabil și un mare semn de întrebare s-a înțepenit deasupra capului respectivei prietene. Semn care mult timp nu s-a mai clintit de acolo. Țin minte și acum senzația pe care am avut-o cînd am văzut-o pe respectiva că s-a așezat cu altcineva în bancă, fără să mă prevină, și am rămas singură, de proastă, cum bine se zice, în ușa laboratorului, uitîndu-mă înfricoșată în stînga și-n dreapta, doar-doar mi-oi găsi și eu o pereche de împrumut. Abia mai tîrziu, după ce am văzut They Shoot Horses, Don’t They? (Și caii se împușcă, nu-i așa? – Sidney Pollack, 1969), mi-am dat seama că-n momentele alea mă simțeam precum Gloria (Jane Fonda) atunci cînd rămîne fără partener pe ringul de dans și e gata să piardă ceea ce ea credea că e șansa vieții.
Momente ca sus-menționatul au fost, în cele mai multe cazuri, semnele că respectiva prietenie e pe ducă. Oricît de idilică ar fi fost concepția mea despre o astfel de relație, pe care mi-o zugrăveam în minte à la Mary Poppins, cu două fete cu pălăriuțe zburdînd ținîndu-se de mînă și cu cîte un balon în mîna rămasă liberă, știam totuși – și dacă nu-mi formulam exact, simțeam – că undeva dedesubtul acestor arabescuri stă un soi de morală afectivă destul de rigidă. Că orice e permis în prietenie, atîta timp cît solidaritatea și loialitatea necondiționate, și mai ales în momentele esențiale, funcționează. În Thelma și Louise (Ridley Scott,1991), cele două eroine jucate de Susan Sarandon și Geena Davis, deși o dau în bară una față de alta cu lucruri grave, de destule ori, și apoi își spun în față ce le nemulțumește, își păstrează, pînă la sfîrșitul filmului, un devotament reciproc necondiționat. Nu spun că două prietene trebuie să moară împreună, așa cum s-a întîmplat în film: dar cred că trebuie să știe să-și fie alături, la bine și la greu.
Evident, nu la fel ca într-o căsnicie sau o iubire. E un alt fel de „la bine și la greu” într-o prietenie. Nu e chiar trup și suflet, ci doar suflet. Dar nu e mai prejos, ci doar alt fel. Există un mod, între prietenii adevărați, de a se aprecia și susține, în același timp fiind sinceri unul cu altul. De a-și permite absențe, din cînd în cînd, fără a ruina prietenia. Pentru că între ei ajunge să existe o înțelegere mai presus de definiția prieteniei din clasa a VII-a, cînd a fi prieten cu cineva însemna să-ți petreci, la propriu, tot timpul cu acea persoană. La vîrsta maturității știi că nu-i nevoie doar de asta. Sînt prieteni pe care nu-i vezi cu lunile, ba poate chiar cu anii, dar tot prieteni rămîn. La o adică, un astfel de prieten are față de tine – și tu ai față de el – tot atitudinea aia de Thelma și Louise. Te susține necondiționat și te ajută la greu, în fața lumii întregi, dacă e cazul.
Desigur, am exagerat voit aici. Dar în sinea mea tot așa cred. În situațiile complicate se vede, mai ales, cine ți-e cu adevărat prieten și cine nu. Aici poți avea surprize nebănuite: unii dispar, pur și simplu, cum plastic se zice, ca măgarii-n ceață. Alții, și mai rău, în ceața aia deasă, îți mai pun și cîte-o piedică. Iar unii își continuă tacticoși înaintarea prin ceață, ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat: dacă, din greșeală, te intersectezi cu ei, în cel mai bun caz te salută politicoși și, în cel mai obișnuit, te ignoră. În sfîrșit, din fericire, există și-o categorie care reacționează chiar mai bine decît te-ai fi așteptat: îți întind mîna cînd ești gata să cazi.
Ai timp, o viață, să mai cerni dintre ei. Și să-i păstrezi doar pe cei stil Thelma și Louise. Pe cei care-ți întind mîna. Cu ei mai ai, poate, vreo șansă să te ții de mînă și să zburzi pe dealurile înflorite. Cu baloane în mîinile libere.
