Pandemie și suflet
A trecut perioada de îngrozitoare teroare de la începutul pandemiei, cea în care simțeai amenințarea sinistrei boli în adîncul oaselor, ca pe un frig imens. Era, pînă la urmă, frica de moarte în starea ei pură, nealterată. Frica de necunoscutul ce s-ar fi putut instala în tine și te-ar fi putut anihila.
Au urmat diverse etape, venite puhoi una peste alta, un asalt pestriț și dificil de combătut, tocmai din cauza acestui amestec. Nu știai pe unde te mai lovește scîrbavnica de boală: dacă nu te-a prins cu totul, ca să-ți distrugă sănătatea, ataca prin ricoșeu, cînd ți-era lumea mai dragă și unde te așteptai mai puțin. Ce vreau să spun, de fapt, e că efectele pandemiei au fost de toate felurile, puține pozitive, așa cum scriam optimist pe la începuturile ei.
Da, recluziunea de astă dată forțată ar fi putut trezi plăcerea lucrului cu sine și descoperirea unui strat ascuns și mai profund al identității noastre. Poate s-a întîmplat și asta, în unele cazuri. Dar stratul descoperit n-a fost de fiecare dată unul al generozității și iubirii necondiționate de aproape, ci dimpotrivă: au țîșnit ca dintr-o groapă de gunoi reziduurile fiecăruia.
S-au copt, în primul rînd, în tăcerea izolării, orgoliile. Orgoliile ținute sub obroc în perioada în care spuma vieții sociale te ținea în priză. Acum au ieșit de pe sub plăpumi în lumea mare și au trecut la atac, precum niște anaconde. În lipsa clipelor palpitante, au creat unele. Oamenii și-au scos anacondele la atac, precum Jedi-i săbiile, dar în stil Darth Vader. În luptele astea, au picat capete, unele la întîmplare, într-o brambureală a confuziilor. În urma căreia, însă, unii s-au trezit fără slujbe. Alții, fără prieteni. Iar alții, cei mai mulți, stupefiați de ce le-au auzit urechile în perioada asta, sunînd pe cîte unul și altul. Unii s-au comportat impecabil și au rămas prieteni buni, sărind la greu. Alții au clacat nervos și au început să se lamenteze excesiv, făcînd drame existențiale din faptul că nu au avut apă caldă și că nu le-a venit femeia la curățenie. Lucrurile mici s-au gonflat și au devenit esențiale, ca un airbag care se umflă cînd nu e nici un accident.
Unii au devenit, în urma pandemiei, atotștiutori și tare siguri pe ei. Deodată, teorii care li se păreau posibile și marginale au devenit centrale, un soi de axis mundi. Problema e că asta s-a întîmplat nu doar pentru ei, ci și pentru ceilalți. S-au transformat, peste noapte, în profeți de buzunar, care se credeau de geamantan. Un astfel de profet, simpatic chiar, a venit la mine, serios, să mă convingă să nu mai port mască. Purtasem cu el, în alte vremuri, conversații interesante pe tema meditațiilor, a desăvîrșirii spirituale, a felului cum să fii Zen etc. Deodată, se transformase într-un potențial pericol pentru cei din jur.
Alții, chiar în momente de restriște, s-au gîndit că cea mai bună soluție e să-mi țină teorii de fapt moraliste cu iz de salvatoare. Detest, oricum, sfaturile, ideea de soluție existențială pe care i-o „servești” celuilalt de pe treapta de mai sus, de pe o poziție „ușor” superioară. Cu platitudini și generalități, pigmentate cu laude de sine, presărate printre rînduri. Făceau parte din categoria celor docți și raționali, cu răspunsuri la toate, pentru care lumea e așezată în mici și multe cutiuțe. Nu, mulțumesc. Pentru mine, lumea se odihnește într-o mare cutie uzată și prăfuită, dar umană și a mea.
În sfîrșit, o altă categorie sînt cei egoiști. Nu că n-am fi cu toții egoiști, nu că nu ne-am pune, cei mai mulți dintre noi, de cele mai multe ori, propriile nevoi înaintea celor ale altora. Dar unii au făcut, în momentele astea, mai evident lucrul ăsta, ignorîndu-i pe ceilalți din carapacea lor. Carapace care a devenit un fel de Xanadu al lui Citizen Kane. Chiar oameni dintre cei mai apropiați au ales Xanadu-ul ăsta în locul unei simple vorbe bune sau interacțiuni umane. Recunosc că și eu am avut tendința asta de izolare. Dar nu neapărat ca să „mă dedau plăcerilor”, ci ca să mă ascund de intemperii. Nu m-am simțit nicicum ca-ntr-un Xanadu, ci ca-ntr-o vizuină în care-mi mai piteam, cu chiu, cu vai, cîte-o alună.
Există, însă, o ultimă catgorie, și cea mai bună dintre toate: oamenii altruiști, care i-au ajutat cu adevărat pe alții în perioada asta. Fie cu o conversație, nu dintre cele atotștiutoare de profesoară de religie și domnișoară bătrînă pe deasupra, ci din cele deschise, în care e loc și de nevoile celuilalt. Un umăr cald pe care să-ți pui, măcar pentru un minut, capul devenit brusc bolovan.
Cei care te-au ajutat cu adevărat, cu diverse resurse, cînd nu știai pe unde să mai scoți cămașa. Și, deloc în ultimul rînd, doctorii, o mînă de doctori pricepuți și umani pe care i-am avut alături o viață, aproape, și care nu m-au dezamăgit niciodată. Pe care i-am putut suna aproape oricînd, cu lucruri importante, dar și de nimic, care m-au scos din situații uneori limită și care m-au liniștit. Cărora le mulțumesc pe această cale.
Și, în această notă optimistă, nu pot să nu termin cu un loc comun: a fost, totuși, palpitant (și mai este încă) în pandemie.
