Drumuri

Publicat în Dilema Veche nr. 861 din 8 - 14 octombrie 2020
Zizi și neantul jpeg

Mereu mi-au plăcut mai mult drumurile decît destinațiile în sine. Aș fi putut, cel puțin într-o vreme, să fiu mereu on the run, mereu într-un du-te-vino și într-un vîrtej. Din focul mișcării puteai observa cel mai bine tapetul lumii și, din cînd în cînd, chiar puteai intra în desen. În postura ideală de spectator pasiv-activ.

De cînd eram mică, aveam mereu de ajuns undeva. Mama mea era hiper-conștiincioasă și considera că trebuie să facă tot ce se poate ca eu să cresc armonios și fără pată. Că trebuie să-mi îndrepte micile imperfecțiuni cu care m-a înzestrat natura ca să devin Prințesa perfectă pe care o avea, probabil, ea în minte, și despre care credea că zace-n străfundurile mele. Ca atare, mai toată copilăria am alergat de la gimnastică medicală, pentru platfus și torticolis, la exerciții de ochi, unde trebuia să-mi îndrept ușorul strabism, la engleză – ca să-nvăț să fiu un cetățean al lumii, ba chiar și la franceză, ca să cresc ca o jună din zisa lume bună... Pe drumurile către toate aceste destinații de self improvement eram, mai la-nceput, purtată de mama. Cînd meregeam cu ea, nu știu cum, drumul și destinația păreau a fi una, se legau, se suprapuneau și nu-mi puneam nicicum problema că n-aș putea ajunge unde trebuie.

Treptat, în ecuație a intrat bunicul meu, care a înlocuit-o, pe termen lung, pe mama. În timp ce mama era, ca toate mamele, presupun, mereu prezentă și cu conversația pentru odrasla preaiubită la îndemînă, bunicul meu părea adîncit în gîndurile lui. Avea fie un balonzaid gri, fie un palton negru, o bască neagră, care, nu mai știu cum, în timp a devenit cu găurele și, așa cum am mai scris, o uriașă servietă ca geamantanul lui Mary Poppins aruncată pe umăr. Înainta cu o viteză impresionantă, tot asemenea lui Mary Poppins, inclusiv peste trecerile de pietoni. Pe mine nu mă ținea de mînă, eu trebuia să mă țin după el. Dacă veți gîndi că era iresponsabil, eu, pe atunci, credeam cu totul altceva: am simțit, cu el, primul val de libertate. Pe drumurile făcute lipa-lipa în urma lui, m-am simțit pentru prima dată liberă, cu gîndurile mele. Liberă și fericită.

Cred că atunci mi-a venit ideea că nu e neapărat nevoie să și ajung la destinație, drumul în sine era o aventură. De atunci încolo, de multe ori, mi-am dorit ca-n locul spre care ne-ndreptam să nu se mai întîmple nimic. Să fie o încurcătură și să fi greșit ziua. Doamna de gimnastică sau asistenta de la Spitalul de ochi să fi avut o urgentă problemă personală care să-i fi dat programul peste cap și să fi fost nevoită să dispară de la locul cunoscut. Scopurile drumurilor prea frecvente au început să mi se pară tot mai anoste, iar drumurile tot mai interesante. Pe atunci, habar n-aveam că puteau avea și un sens inițiatic, metaforic.

Ce-mi plăcea la drumurile astea era tocmai lipsa de scop, chiar dacă pentru scurt timp. Libertatea mișcării între punctele A și B și imprevizibilul ei. Fie că era pe jos, fie cu troleibuzul, tramvaiul sau autobuzul, fiecare drum îți revela cîte o lume, îi observai pe oamenii din jur cu obiceiurile lor. Și, în același timp, puteai juca tontoroiul în propriul tău cap: gîndurile și senzațiile săltau acolo ca apucate, se învîrteau și se urmăreau, apoi se prăbușeau cu zgomot. Nu aveai cum să te plictisești.

De atunci încolo am început să apreciez conștient drumurile. Nu țineam atît de mult să-mi ating scopul, cît să mă bucur de drumul în sine. Era un drum precum cel din Vrăjitorul din Oz, pavat cu cărămizi galbene, și despre care nu știai exact unde te va duce, deși aparent știai... Pe drum, reacționam uneori precum Scufița Roșie: mă abăteam de la potecă, nu în sensul în care mă aventuram prin alte părți ale orașului (deși uneori am făcut-o, am luat troleibuzul pînă la capăt și-napoi...), ci în cel în care mai adăstam să culeg floricele pe marginea potecii, cu toată amenințarea lupilor invizibili. În sensul în care mă mai opream să mă uit la oameni, să adulmec aerul de vară sau de care o fi fost și să visez.

Nici un lup nu m-a agresat în realitate. Cu excepția, poate, a autobuzului rătăcit într-o zi geroasă, cînd toate celelalte erau oprite, și eu am ales drumul către bunicii mei pe carosabil, printre troiene, în locul unei moțăieli la gura reșoului din apartamentul meu de bloc ceaușist. Autobuzul a pus frîna aproape la timp: nu m-a călcat, dar a fost cît pe-aci și m-a speriat. Căci nu degeaba am vorbit de Scufița Roșie: poate că sufereram de un fel de sindrom al Scufiței în cauză, după ce a murit tatăl meu. Una-două, de la școală și apoi de la ce slujbe oi mai fi avut, mă duceam aproape zilnic la bunicii mei. Cred că de-acolo îmi încărcam puterile, cum de altfel făcea și unchiul meu, om mai în toată firea decît mine.

Cu vîrsta, plăcerea drumului în sine, cu abaterile lui cu tot, s-a transformat într-un defect: îmi place atît de mult parcursul încît aș vrea să fie veșnic, să nu se mai termine, încît ajung să nu mă mai intereseze scopul, încununarea finală a înaintării. Poate că va veni un timp în care voi aprecia și scopul, fără să uit drumul.

Cea mai bună parte din noi jpeg
Cînd v-ați simțit singuri ultima dată?
Te poți simți însingurat într-o mare de oameni, dacă relațiile cu ei nu sînt potrivite.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum se pleca în State în anii ’90?
Astfel, exemplele pot continua, căci românul, odată ajuns cetăţean american, face tot posibilul să-şi uite limba şi obiceiurile, dar năravurile şi le păstrează.
E cool să postești jpeg
Vînzătorul nostru, stăpînul nostru
Rămîne însă o întrebare: politețea, grija, respectul sînt oare condiționate de bani sau derivă din calitatea umană?
p 20 jpg
Incultură religioasă şi incultură universitară
Numeroasele miniaturi ilustrative preiau, alături de modele musulmane, imagistică de tip budist chinez şi creştin bizantin.
Theodor Pallady jpeg
Un iluminist evreu în Țara Românească
Cronica relațiilor dintre români și evrei a fost uneori armonioasă, alteori convulsivă și tragică, în funcție de contexte sociale, dinamici ideologice și evoluții geopolitice inevitabil fluctuante.
index jpeg 3 webp
Cîtă nefericire în urbea lui Bucur!
La noi, aici, în București și în anul de grație 2023, sub ce pictăm oamenii sfîșiați, absurd, de haite, pe cîmpurile năpădite de buruieni ale unui oraș care agonizează fără să o știe?
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cehoaica Vera Czernak n-a mai suportat infidelitățile soțului ei, așa că într-o zi a decis să se arunce de la balcon. A căzut exact peste soțul ei care tocmai se întorcea acasă. El a murit, ea a supraviețuit.
Cea mai bună parte din noi jpeg
„Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid”
După ce vorbeam, mă culcam la loc. Nu i-am zis niciodată, dar se pare că știa. Mai tare decît cronotipul (și decît majoritatea lucrurilor) rămîne iubirea, se pare.
Zizi și neantul jpeg
Dimineți de iarnă
Mă făcea să simt că pămîntul nu-mi fuge de sub picioare. Că lucrurile pot avea sens și pot fi la locurile lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
La munca de jos
Oare n-ar trebui, la vîrsta lor, să plece în niște excursii ca să vadă lumea, să-și cumpere autorulote cum fac pensionarii din Germania, să-și petreacă revelioanele prin insule cu o climă mai blîndă?
E cool să postești jpeg
Bătaia e ruptă de rai – chipuri ale răului
Grăitoare pentru acest comportament defensiv este, de altfel, și zicala românească „Bătaia e ruptă din rai”, în fapt, o legitimare a violenței.
p 20 WC jpg
Democrația și Biserica în secolul XXI
Așa cum participarea demos-ului la viața cetății e însăși democrația, participarea laicatului la viața Bisericii e însuși creștinismul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Benedict al XVI-lea
Aproape intactă mi-a rămas, după zece ani, amintirea ultimei slujbe pe care a prezidat-o la San Pietro, în Miercurea Cenușii.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La știrile TV, imagini dintr-un supermarket și apoi opinia unei fete de la carne, despre cum mai merge vînzarea acum, după ce s-a încheiat iureșul sărbătorilor: „E foarte scăzută un picuț“. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Comoara e pretutindeni
Încerc să împing frica mult în fundul rucsacului, undeva între sacul de dormit și polarul de rezervă, amintindu-mi că o să fie vocală, dar n-o s-o las să conducă.
Zizi și neantul jpeg
Tache și cenușiul
Interesant e că pînă și în amintitrile mele culoarea paltonului său a rămas incertă: uneori mi-l amintesc gri, alteori negru.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cabana Caraiman
Nicăieri nu am simțit un munte mai sălbatic decît la cabana Caraiman, simți hăul, abruptul, aproape de tine țopăie caprele negre.
E cool să postești jpeg
Seducția pesimismului
Seducția pesimismului e mare. Abandonul e mai facil decît lupta.
p 20 WC jpg
André Scrima şi „cerurile lumii”
A interoga şi alte tradiţii spirituale decît cea proprie, a percepe relaţia lor cu „cerul” să nu aibă oare nici o legătură cu credinţa, nici o legătură cu Dumnezeu? Să vedem.
Theodor Pallady jpeg
Nevoia unei revoluții a bunului-simț
Creștinii cu scaun la cap sînt primii care au datoria de a se delimita de această grotescă mistificare, chiar dacă au de ce să deteste fandoseala elucubrantă a taberei adverse.
index jpeg 3 webp
Dorință pentru 2023
Ar putea fi arhitecții convingători în a spune că putem salva natura începînd cu oamenii care suferă?
p 24 A  Damian IMG 4760 jpg
Cu ochii-n 3,14
● În a treia zi a acestui an, Greta Thunberg a împlinit 20 de ani. Și ce dacă? (S. V.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Zile din viața noastră
Spunea recent cineva din jurul meu că, în tinerețe, zilele trec repede, iar anii se duc greu.
Zizi și neantul jpeg
Timpul de dinainte
Ce ne-ar fi scos din sărite, probabil, altădată, atunci ne bucura. Sau măcar ne amuza. Nimeni nu voia să fie nici Scrooge, nici Grinch.

Adevarul.ro

image
Cum a slăbit Damian Drăghici aproape 70 de kilograme. „Am avut zile când puteam să trăiesc doar din zahăr” VIDEO
Artistul, care a dezvăluit cum s-a transformat din punct de vedere fizic și mental, povestit că cea mai mare luptă pe care a dus-o a fost cea cu zahărul, și nu cea cu kilogramele.
image
Mută un singur băț de chibrit pentru a rezolva acest test de inteligență. Ai 20 de secunde la dispoziție
Acest exercițiu matematic devine corect printr-o singură mutare. Doar cei cu o inteligență peste medie îl pot face în mai puțin de 20 de secunde.
image
Condimentul ieftin care luptă împotriva cancerului. Poate fi folosit în mâncăruri, deserturi și băuturi
Acest condiment nu doar că este la îndemâna oricui și aromatizează perfect preparatele gătite, dar are și numeroase beneficii pentru sănătate.

HIstoria.ro

image
Moștenirea fabuloasă a lui Heinrich Schliemann, descoperitorul Troiei
Când, în 1891, i s-a citit testamentul, s-a dovedit că Heinrich Schliemann lăsase în urmă o moștenire (apropo de lichidități, judecând după valoarea de azi) de aproximativ 100 de milioane de euro.
image
„Orașul de aur”, de sub nisipurile Egiptului
Pe lista descoperirilor recente și considerate fascinante se înscrie și dezvăluirea unui oraș de aur, din Luxor, Egipt.
image
Ce mai mare soprană a nostră, Hariclea Darclée, cea care a salvat opera La Tosca / VIDEO
E duminică, 14 ianuarie 1900, iar pe scena Teatrului Constanzi din Roma are loc o premieră memorabilă:„Tosca”, opera în trei acte a lui Giacomo Puccini. E prima reprezentaţie a poveştii dramatice care va cuceri lumea, iar soprana româncă Hariclea Darclée o interpretează pe Floria Tosca.