Veri

Publicat în Dilema Veche nr. 855 din 27 august - 2 septembrie 2020
Zizi și neantul jpeg

În copilărie, printre altele, circula și întrebarea „Care e anotimpul tău preferat?”. Pe vremea de atunci, aveam o minte gen oracol, ori gen „Flori, fete, filme sau băieți”. Realitatea era structurată, în multe cele ale ei, sub forma unui top, a unei ierarhii în care fiecare element își avea locul lui bine stabilit. Nuanțe erau mai puține.

În orice caz, la întrebarea cu anotimpurile, cred că aș fi pus vara pe ultimul loc. Pe vremea aceea, cred că favorita era iarna, pentru că avea Crăciunul și nimic nu putea înlocui asta. Apoi veneau primăvara și toamna, cu culorile și aromele lor speciale, și – aș spune acum, fără poezie – cu temperaturile lor ideale.

Ceva în căldura ei copleșitoare și, pentru lung timp, fără scăpare o făcea mai curînd amenințătoare decît plăcută, în ciuda vacanțelor pe care le îngloba. Cele cîteva opere literare despre vară, în special din literatura română, pe care le studiam la școală sau le citeam nu făceau decît să-mi întărească acest sentiment: era o perioadă de stagnare toridă, în care nu se întîmpla mai nimic și doar se coceau diverse, de cele mai multe ori nelalocul lor, chiar înspăimîntătoare. Au trecut ani pînă să mă ciocnesc de Străinul lui Camus, care mi-a confirmat antipatia față de veri și de soarele agresiv pînă să te scoată din minți.

Literatura citită de mine în școală nu mergea atît de departe, reușea doar să-mi inculce un sentiment al opririi timpului într-o sufocantă stagnare. Verile de prin romanele și povestirile neaoșe le ofereau protagoniștilor prea mult timp. Le aruncau hălci aproape infinite de timp pe care trebuiau să le umple. Iar personajele nu păreau să găsească decît nimicuri: mai o cafea, mai o dulceață, mai o bîrfă… Se contura o lume  în care răgazul îți scăpa printre degete și se revărsa peste toți și toate, inundîndu-te precum personajul lui Peter Sellers casa în care se afla în filmul Petrecerea (The Party, Blake Edwards, 1968). Pe atunci nu știam încă de Oblomov, a cărui întreagă existență poate fi văzută ca o asemenea vară paralizantă.

Și totuși, aș exagera dacă nu aș vedea și părțile bune ale verilor pe care le-am trăit. În primul rînd, verile copilăriei, în cea de-a doua casă a bunicilor mei. Verile în care alergam în neștire, pînă la epuizare, și trăiam cu maxim suspans jocurile de „fațea”, cu momentele în care te piteai pe viață și pe moarte și apoi țîșneai să-l „scuipi” pe cel care se pusese, ca nu cumva să-i iei tu locul. Ca nu cumva să fii tu cel care, cu ochii închiși și atît de singur, te puneai cu fața la perete și numărai din 10 în 10 pînă la, ți se părea atunci, infinit… Și cînd deschideai ochii, o făceai asupra unei lumi pustii, în care erai doar tu ca unic supraviețuitor postapocaliptic (aveai să afli asta din filmele de mai tîrziu) și nimic din jur nu mișca, toată responsabilitatea adăsta pe ai tăi umeri firavi. Una dintre cele mai mari frici ale copilăriei mele a fost să mă pun la „fațea”.

După jocurile astea, fugeam în casa bunicilor de cele mai multe ori moartă de sete. Anticipam plăcerea paharului cu apă, de la chiuvetă (pe atunci o beam fără probleme), gustul apei îmi părea sublim, țin minte și acum cu cîtă voluptate îl dădeam pe gît. Era ceva simplu de care mă puteam bucura, nu existau atîtea opțiuni ca acum. Și cu cît erau mai puține variante, cu atît mă bucuram mai mult de cele pe care le aveam.

Apei din paharul incasabil (gros și cu striații, îl țin minte pînă-n ziua de azi, el și cele încă vreo cinci asemenea lui erau, de altfel, singurele supraviețuitoare ale unui bufet pe care eu îl dărîmasem din greșeală, desigur) i se adăuga, uneori, și cîte o dulceață sau cîte un șerbet. Pe care le avea și bunica mea în casă (erau încă vremurile alea), dar de care ne bucuram și în vizite. De fapt, cam într-o singură vizită: la o verișoară de-a bunicii, care stătea la vreo 15 minute distanță de mers pe jos de casa lor. Într-un bloc vechi, mai curînd o casă mai înaltă, pe niște străduțe care mie mi se păreau misterioase. Era genul de casă ca-n romanele interbelice, întunecoasă mai tot timpul, cu draperii trase și mobile vechi, masive. Amfitrioana și cele două fiice ale ei păreau și ele dintr-un roman, păreau că se asortează atît de bine cu casa încît nu mi le puteam imagina în altă parte. Acolo, în răcoarea tenebroasă, dar devenită familiară, dulceața era nelipsită. Ca, de altfel, și cafeaua, la care eu, cea de atunci, nu puteam avea decît acces olfactiv. Și mai apăreau uneori, regine capricioase ale serilor de vară, găluștile cu prune.

La mult timp după zilele cu dulceață, pe cînd eram prin clasa a opta, țin minte niște veri speciale prin București. În care, deși rămăsesem în oraș, nu simțeam ca pe o povară amorțeala toridă. Îmi făcusem, oricît de ciudat ar părea, doi frați de cruce, o colegă și un coleg de clasă. Și descopeream lumea împreună cu ei: locuri pe care, pînă atunci, nici nu le băgasem în seamă, precum diverse străzi și muzee, deveneau, în noul context, chiar palpitante. Dar despre asta în numărul viitor.

Cea mai bună parte din noi jpeg
Cînd v-ați simțit singuri ultima dată?
Te poți simți însingurat într-o mare de oameni, dacă relațiile cu ei nu sînt potrivite.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum se pleca în State în anii ’90?
Astfel, exemplele pot continua, căci românul, odată ajuns cetăţean american, face tot posibilul să-şi uite limba şi obiceiurile, dar năravurile şi le păstrează.
E cool să postești jpeg
Vînzătorul nostru, stăpînul nostru
Rămîne însă o întrebare: politețea, grija, respectul sînt oare condiționate de bani sau derivă din calitatea umană?
p 20 jpg
Incultură religioasă şi incultură universitară
Numeroasele miniaturi ilustrative preiau, alături de modele musulmane, imagistică de tip budist chinez şi creştin bizantin.
Theodor Pallady jpeg
Un iluminist evreu în Țara Românească
Cronica relațiilor dintre români și evrei a fost uneori armonioasă, alteori convulsivă și tragică, în funcție de contexte sociale, dinamici ideologice și evoluții geopolitice inevitabil fluctuante.
index jpeg 3 webp
Cîtă nefericire în urbea lui Bucur!
La noi, aici, în București și în anul de grație 2023, sub ce pictăm oamenii sfîșiați, absurd, de haite, pe cîmpurile năpădite de buruieni ale unui oraș care agonizează fără să o știe?
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cehoaica Vera Czernak n-a mai suportat infidelitățile soțului ei, așa că într-o zi a decis să se arunce de la balcon. A căzut exact peste soțul ei care tocmai se întorcea acasă. El a murit, ea a supraviețuit.
Cea mai bună parte din noi jpeg
„Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid”
După ce vorbeam, mă culcam la loc. Nu i-am zis niciodată, dar se pare că știa. Mai tare decît cronotipul (și decît majoritatea lucrurilor) rămîne iubirea, se pare.
Zizi și neantul jpeg
Dimineți de iarnă
Mă făcea să simt că pămîntul nu-mi fuge de sub picioare. Că lucrurile pot avea sens și pot fi la locurile lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
La munca de jos
Oare n-ar trebui, la vîrsta lor, să plece în niște excursii ca să vadă lumea, să-și cumpere autorulote cum fac pensionarii din Germania, să-și petreacă revelioanele prin insule cu o climă mai blîndă?
E cool să postești jpeg
Bătaia e ruptă de rai – chipuri ale răului
Grăitoare pentru acest comportament defensiv este, de altfel, și zicala românească „Bătaia e ruptă din rai”, în fapt, o legitimare a violenței.
p 20 WC jpg
Democrația și Biserica în secolul XXI
Așa cum participarea demos-ului la viața cetății e însăși democrația, participarea laicatului la viața Bisericii e însuși creștinismul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Benedict al XVI-lea
Aproape intactă mi-a rămas, după zece ani, amintirea ultimei slujbe pe care a prezidat-o la San Pietro, în Miercurea Cenușii.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La știrile TV, imagini dintr-un supermarket și apoi opinia unei fete de la carne, despre cum mai merge vînzarea acum, după ce s-a încheiat iureșul sărbătorilor: „E foarte scăzută un picuț“. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Comoara e pretutindeni
Încerc să împing frica mult în fundul rucsacului, undeva între sacul de dormit și polarul de rezervă, amintindu-mi că o să fie vocală, dar n-o s-o las să conducă.
Zizi și neantul jpeg
Tache și cenușiul
Interesant e că pînă și în amintitrile mele culoarea paltonului său a rămas incertă: uneori mi-l amintesc gri, alteori negru.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cabana Caraiman
Nicăieri nu am simțit un munte mai sălbatic decît la cabana Caraiman, simți hăul, abruptul, aproape de tine țopăie caprele negre.
E cool să postești jpeg
Seducția pesimismului
Seducția pesimismului e mare. Abandonul e mai facil decît lupta.
p 20 WC jpg
André Scrima şi „cerurile lumii”
A interoga şi alte tradiţii spirituale decît cea proprie, a percepe relaţia lor cu „cerul” să nu aibă oare nici o legătură cu credinţa, nici o legătură cu Dumnezeu? Să vedem.
Theodor Pallady jpeg
Nevoia unei revoluții a bunului-simț
Creștinii cu scaun la cap sînt primii care au datoria de a se delimita de această grotescă mistificare, chiar dacă au de ce să deteste fandoseala elucubrantă a taberei adverse.
index jpeg 3 webp
Dorință pentru 2023
Ar putea fi arhitecții convingători în a spune că putem salva natura începînd cu oamenii care suferă?
p 24 A  Damian IMG 4760 jpg
Cu ochii-n 3,14
● În a treia zi a acestui an, Greta Thunberg a împlinit 20 de ani. Și ce dacă? (S. V.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Zile din viața noastră
Spunea recent cineva din jurul meu că, în tinerețe, zilele trec repede, iar anii se duc greu.
Zizi și neantul jpeg
Timpul de dinainte
Ce ne-ar fi scos din sărite, probabil, altădată, atunci ne bucura. Sau măcar ne amuza. Nimeni nu voia să fie nici Scrooge, nici Grinch.

Adevarul.ro

image
Fost membru CNA, atac la adresa unui concurent de la Românii au talent. Ce răspunde mama băiețelului luat în vizor
Mama lui Rareș Prisacariu, băiețelul care a primit Golden Buzz-ul la emisiunea Românii au talent a răspuns la reacția dură pe care Radu Herjeu, fost membru CNA, a avut-o după emisiune.
image
Clujul depășește la PIB orașe similare din Estul Europei. „Percepția e una, realitatea e alta”
Zona Metropolitană Cluj a depășit, în ceea ce privește Produsul Intern Brut, zone metropolitane din jurul altor orașe similare din țări estice. Economistul Radu Nechita explică de ce clujenilor nu li se pare că ar trăi mai bine.
image
Marius Manole, în șoc hipotermic pe scenă!
„Ce avem noi aici?”, o piesă de teatru scrisă și regizată de Lia Bugnar, jucată de Carmen Tănase, Maria Obretin și Marius Manole, a fost un succes deplin la Birmingham, unde spectatorii nici măcar n-au observat că Marius Manole a intrat șoc hipotermic.

HIstoria.ro

image
Caragiale: un client râvnit, dar un cârciumar prost VIDEO
Caragiale: un client râvnit, un cârciumar prost
image
Anul 1942, un moment greu pentru Aeronautica Regală Română
Anul 1942 a însemnat pentru Aeronautica Regală Română, ca de altfel pentru toate forțele Armatei române aflate în zona de operațiuni, un moment deosebit de dificil.
image
Moștenirea fabuloasă a lui Heinrich Schliemann, descoperitorul Troiei
Când, în 1891, i s-a citit testamentul, s-a dovedit că Heinrich Schliemann lăsase în urmă o moștenire (apropo de lichidități, judecând după valoarea de azi) de aproximativ 100 de milioane de euro.