Acasă
Pe vremuri, cînd eram mică, consideram că „acasă” era pur și simplu un loc. Pînă la urmă, locul în care locuiai. Nici nu prea aveai mult de ales la vremea aia: poate doar între casa părinților și cea a bunicilor. În ce mă privește, alesesem casa părinților. Nici nu se putea altfel, căci acolo aveam o cameră întreagă plină cu jucării, numai a mea. Deja sună nelalocul ei și de prost gust motivația. Da, aveam o cameră plină cu jucării, dar, de fapt, nu de asta mă simțeam acasă în apartamentul nostru de două camere din Șoseaua Giurgiului. Ci pentru că mă simțeam iubită necondiționat de părinții mei.
Nu că bunicii nu m-ar fi iubit. Dar acolo, în înghesuitul și marginalul nostru apartament, era ca un fel de cartier general, în care și bunicii erau cuprinși. Camera aia cu multe jucării nu era importantă ca sursă de răsfăț exagerat, ci ca un fel de cabină de comandă, gen Star Trek, din care erau puse toate pe linia de plutire. Era un soi de comandament, real și imaginar, al întregii vieți de familie.
De altfel, jucăriile de acolo își aveau mitologia lor, inventată de tatăl meu: se numeau „Banda bună” și aveau o structură socială și organizațională bine pusă la punct. Cînd sosea un nou membru al „Bandei de căței“, de pildă, toți cățeii se adunau să-l primească. Nimeni nu era exclus și nici aruncat dacă se învechea. Era o societate utopică și egalitară, în care fiecare cățel, pisică, maimuță, iepure sau păpușă își avea locul bine desemnat pe raftul lui, de sine stătător și printre ceilalți. Dacă vreunui membru al „Bandei bune“ îi cădea vreun braț sau se ciobea, era reparat. Dacă nu mai putea fi reparat, era păstrat și așa, ca vai de el: dovadă că bietul urs Ghiță, botezat după străunchiul Ghiță care fusese la Canal, pe care-l primise mama pe cînd făcuse doi ani, a trăit ani de zile cu un singur ochi. Mai trăiește și acum și te privește prin doi nasturi sclipitori cusuți pe blana-i năpîrlită.
Desigur, am și glumit cu organizarea de mai sus (deși am pînă-n ziua de azi carnețelele cu primirile în „Banda bună“ și poze cu nebunia din cameră). Ideea e că acolo îmi aveam locul, acolo era „acasă” a mea de pornire, la care urma să mă raportez o mare parte din viață.
Cred că am vrut să recunosc ceva din atmosfera primei „cabine de comandă” în toate locurile prin care m-am perindat apoi. Din familia mea, căldura și afecțiunea necondiționate, dar și jocul imaginației. Din formidabila structură a „Bandei bune“ m-am ales cu deschiderea către diversitate și cu ideea că nimeni nu trebuie dat deoparte, oricît de jerpelit, la propriu sau la figurat, ar deveni.
Cînd ne-am mutat din Șoseaua Giurgiului prima dată a fost, pentru mine, o adevărată tragedie. Deși casa în care ar fi urmat să stăm era mai în centru și mai mare, mie mi s-a părut sinistră. Nu regăseam în ea nimic din familiarul aparent înghesuit, dar, de fapt, atotcuprinzător și mustind de posibilități. Noroc că ai mei nu au reușit să obțină apartamentul respectiv pînă la urmă – era al unei prietene rămase în străinătate și trebuia să ai pile serioase ca să îl iei oficial. Într-o zi, cînd ne-am întors acolo, am găsit sigiliul pus pe ușă. Eu cred că am fost singura care s-a bucurat. Ne-am ales de acolo cu pisica doamnei respective, o siameză foarte bătrînă care mînca doar carne crudă și care mie mi s-a părut mereu înspăimîntătoare, deși era aparent fermecătoare și o chema Vasilisa.
Cînd ne-am mutat, pe la 14 ani, într-un apartament la parter aproape de Piața Lahovary, inițial inundat și igrasios, am fost, la început, circumspectă. Dar casele le simți precum pe oameni, și așa a fost și cu cea din Lahovary. Am simțit, din prima clipă aproape, că are potențial de „acasă”. Nu întunecimea și igrasia contau, ci un ce nedefinit pe care atunci nici nu-mi puneam problema să mi-l explic, deși aveam vreo 14 ani.
Acum cred că pot să mă apropii de o explicație: am petrecut acolo mult timp cu tatăl meu. Mult timp exclusiv cu tatăl meu, în ultimii lui ani de viață, în care m-a învățat, practic, așa cum spunea Toader Hrib, unul dintre personajele filmelor lui, „totul”. Și pe lîngă asta, sau tocmai cu ajutorul ăsta prețios, acolo m-am format ca om pe cale de a deveni adult. Dacă Șoseaua Giurgiului e acel „acasă” al copilăriei mele, Lahovary e al meu ca persoană. În Lahovary am avut o cameră de adolescent, în care nu „Banda bună“ era elementul principal, ci biroul meu. Acolo imaginația și mitologia nu mai tronau așa, la suprafață, ci zăceau mai dosite prin cotloane. Exteriorul aducea mai mult decît oricînd a normalitate.
La biroul de acolo am buchisit toate cele care m-au trecut prin liceu și m-au făcut studentă. Mult timp după ce m-am mutat, aproximativ douăzeci de ani, tot acolo am considerat că e acasă. Oriunde m-am mutat, nu mi-am găsit locul și nici concentrarea de la biroul din cămăruța din Lahovary. Abia tîrziu, foarte tîrziu, în casa în care sînt acum, la peste 30 de ani de atunci, simt că încep să-mi găsesc un loc în care chiar să mă așez, să stau pur și simplu și să gîndesc, să visez.
