Statutul de spectator
Cu toții avem momente în viață cînd simțim că, brusc, nu mai sîntem în inima lucrurilor. Ci stăm pe-o piatră la marginea drumului sau, în cel mai bun caz, pe un norișor la altitudine mică și contemplăm, stupefiați, ce ni se întîmplă. E cumva un mod de a face față aș zice decent: mai bine decît să te dai cu capul de toți pereții, reali sau imaginari, sau să te lamentezi cuiva.
Chestia asta îți vine, în general, odată cu lucrurile cu adevărat greu de dus care vin peste tine. Am simțit pentru prima dată asta, așa cum am mai scris, de altfel, atunci cînd a murit tatăl meu: eram la școală și cred (căci totul e ca prin ceață) că directoarea m-a chemat la ea și mi-a dat vestea. Cred că acela a fost momentul în care am simțit dedublarea asta pentru prima dată explicit: era prea de neconceput ce se petrecea. Nu era posibil, așa că m-am ridicat repede pe norișorul care nu mai era atît de alb și am asistat de acolo la desfășurarea lucrurilor. Percepeam astfel totul atenuat, ca printr-un tunel de vată de zahăr, durerea nu se simțea direct. Nu mai eram protagonista întîmplărilor, ci doar un receptor aleatoriu care le urmărea și se minuna.
După ce m-am dus acasă, în ziua aceea de decembrie, și-n următoarele zile, totul a continuat să treacă prin tunelul de vată de zahăr. Care s-a dovedit nu doar a fi izolat fonic, ci și capabil să amortizeze orice fel de senzație, ba chiar să te facă să uiți, precum lumea din „Tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte“ pînă la Valea Plîngerii. O prietenă îmi povestește și acum că a trecut pe la noi în perioada de atunci și nu i-am spus nimic de moartea tatălui meu, ca și cum nu s-ar fi petrecut.
După această primă exersare, senzația de spectator a început să vină și în momente mai puțin dramatice. Chiar în cele de plictiseală. De pildă, ținusem neapărat, cînd am intrat la facultate, să merg cu colegii la o bere. Să văd cum e. Așa că, în cele din urmă, m-am dus. După ce am băut ce am băut (nu eram obișnuită), oamenii au continaut să bea și să discute, căci ăsta era ritualul. Deodată, timpul trecînd (scurgîndu-se mai bine de două ore), mi-am dat seama că, de fapt, nu mă interesează mai nimic din ce se vorbește acolo. Că statul și băutul în grup (cel puțin atunci, în acel moment al vieții) mă lasă rece. Dar cum ținusem prea mult să fac asta, era încă un mit ce trebuia bifat, am rămas totuși acolo, fizic cel puțin: ocupam unul din scaunele de la cele vreo trei mese unite. Însă mersul conversației a ajuns tot mai departe de mine și mă ridicasem cumva deasupra întregii adunări, bucuroasă, pe undeva, că sînt în mulțime ca idee, dar nepăsîndu-mi nicidecum de amănuntele conversației. A fost o senzație foarte plăcută, de a fi cu oameni, dar, de fapt, cu gîndurile tale, de a te simți în siguranță și liber, în același timp.
De atunci încolo am îmbrățișat postura de spectator și conștient, în viața de toate zilele. Nu numai anumitor situații le-am făcut față așa, ci am ales și ca, din cînd în cînd, să evadez astfel din realitatea uneori plată: mergeam la film, în mod regulat, cu partenerul meu de atunci (pe vremea aia nu exista nici Netflix, nici HBO GO). Ajunsesem să mergem chiar zilnic la cinema. Făceam și toate lucrurile obișnuite în viața de zi cu zi – ne iubeam, dormeam, mîncam, învățam, ne vizitam părinții etc. Eram actorii conștiincioși ai propriei vieți, asemenea majorității semenilor noștri.
Dar se pare că mai ales eu aveam nevoie și de altceva. De un alt tip de împărtășire cu persoana iubită: una care să nu țină direct de realitatea asta. Ca și cum aș fi vrut să-l iau pe iubitul de mînă și să pășim împreună într-un vis comun, într-un loc în care limitele lumii ăsteia să nu ne afecteze atît de evident, în care să ne permitem evadări din imediatul restricționat de legile fizicii și de cele ale societății omenești. Dacă voiam să ne zbenguim în altă epocă, mergeam la un film. Dacă voiam să zburăm și să ne întîlnim cu alte creaturi care fac același lucru, hop, iar la film. Dacă voiam să ne credem nemuritori și capabili de magie, țuști în sala de cinema.
Acolo, împreună, cu cîte un sandviș și un suc în mînă (nici floricele nu prea erau prin anii ’90), pătrundeam în ecranul din fața noastră timp de o oră și aproximativ 45 de minute, liberi de timpul și spațiul din realitate. Nu era nici un pericol să luăm de bun ce vedeam în film: știam exact care e limita dintre ficțiune și realitate. Ne trebuia doar porția zilnică de plutire comună într-un loc care, pe moment, părea doar al nostru, deși-l împărțeam cu ceilalți o sută, să zicem, de spectatori.
Am rămas dependentă de statutul ăsta paralel de spectator pînă azi. Nu zic că e cea mai bună soluție, e și asta o dependență. Dar, dacă o faci cu măsură și cu oarecare discernămînt în zilele noastre, cînd ai opțiuni, practic, nelimitate, nu poate fi ceva atît de rău. Uneori poți doar privi lumea din jur, fie cea de pe geam, fie cea de pe ecran. Fără să o judeci, să te implici excesiv ori să ai neapărat ceva de spus. Doar fiind puțin fericit.
