Statutul de spectator

Publicat în Dilema Veche nr. 850 din 23 - 29 iulie 2020
Zizi și neantul jpeg

Cu toții avem momente în viață cînd simțim că, brusc, nu mai sîntem în inima lucrurilor. Ci stăm pe-o piatră la marginea drumului sau, în cel mai bun caz, pe un norișor la altitudine mică și contemplăm, stupefiați, ce ni se întîmplă. E cumva un mod de a face față aș zice decent: mai bine decît să te dai cu capul de toți pereții, reali sau imaginari, sau să te lamentezi cuiva.

Chestia asta îți vine, în general, odată cu lucrurile cu adevărat greu de dus care vin peste tine. Am simțit pentru prima dată asta, așa cum am mai scris, de altfel, atunci cînd a murit tatăl meu: eram la școală și cred (căci totul e ca prin ceață) că directoarea m-a chemat la ea și mi-a dat vestea. Cred că acela a fost momentul în care am simțit dedublarea asta pentru prima dată explicit: era prea de neconceput ce se petrecea. Nu era posibil, așa că m-am ridicat repede pe norișorul care nu mai era atît de alb și am asistat de acolo la desfășurarea lucrurilor. Percepeam astfel totul atenuat, ca printr-un tunel de vată de zahăr, durerea nu se simțea direct. Nu mai eram protagonista întîmplărilor, ci doar un receptor aleatoriu care le urmărea și se minuna.

După ce m-am dus acasă, în ziua aceea de decembrie, și-n următoarele zile, totul a continuat să treacă prin tunelul de vată de zahăr. Care s-a dovedit nu doar a fi izolat fonic, ci și capabil să amortizeze orice fel de senzație, ba chiar să te facă să uiți, precum lumea din „Tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte“ pînă la Valea Plîngerii. O prietenă îmi povestește și acum că a trecut pe la noi în perioada de atunci și nu i-am spus nimic de moartea tatălui meu, ca și cum nu s-ar fi petrecut.

După această primă exersare, senzația de spectator a început să vină și în momente mai puțin dramatice. Chiar în cele de plictiseală. De pildă, ținusem neapărat, cînd am intrat la facultate, să merg cu colegii la o bere. Să văd cum e. Așa că, în cele din urmă, m-am dus. După ce am băut ce am băut (nu eram obișnuită), oamenii au continaut să bea și să discute, căci ăsta era ritualul. Deodată, timpul trecînd (scurgîndu-se mai bine de două ore), mi-am dat seama că, de fapt, nu mă interesează mai nimic din ce se vorbește acolo. Că statul și băutul în grup (cel puțin atunci, în acel moment al vieții) mă lasă rece. Dar cum ținusem prea mult să fac asta, era încă un mit ce trebuia bifat, am rămas totuși acolo, fizic cel puțin: ocupam unul din scaunele de la cele vreo trei mese unite. Însă mersul conversației a ajuns tot mai departe de mine și mă ridicasem cumva deasupra întregii adunări, bucuroasă, pe undeva, că sînt în mulțime ca idee, dar nepăsîndu-mi nicidecum de amănuntele conversației. A fost o senzație foarte plăcută, de a fi cu oameni, dar, de fapt, cu gîndurile tale, de a te simți în siguranță și liber, în același timp.

De atunci încolo am îmbrățișat postura de spectator și conștient, în viața de toate zilele. Nu numai anumitor situații le-am făcut față așa, ci am ales și ca, din cînd în cînd, să evadez astfel din realitatea uneori plată: mergeam la film, în mod regulat, cu partenerul meu de atunci (pe vremea aia nu exista nici Netflix, nici HBO GO). Ajunsesem să mergem chiar zilnic la cinema. Făceam și toate lucrurile obișnuite în viața de zi cu zi – ne iubeam, dormeam, mîncam, învățam, ne vizitam părinții etc. Eram actorii conștiincioși ai propriei vieți, asemenea majorității semenilor noștri.

Dar se pare că mai ales eu aveam nevoie și de altceva. De un alt tip de împărtășire cu persoana iubită: una care să nu țină direct de realitatea asta. Ca și cum aș fi vrut să-l iau pe iubitul de mînă și să pășim împreună într-un vis comun, într-un loc în care limitele lumii ăsteia să nu ne afecteze atît de evident, în care să ne permitem evadări din imediatul restricționat de legile fizicii și de cele ale societății omenești. Dacă voiam să ne zbenguim în altă epocă, mergeam la un film. Dacă voiam să zburăm și să ne întîlnim cu alte creaturi care fac același lucru, hop, iar la film. Dacă voiam să ne credem nemuritori și capabili de magie, țuști în sala de cinema.

Acolo, împreună, cu cîte un sandviș și un suc în mînă (nici floricele nu prea erau prin anii ’90), pătrundeam în ecranul din fața noastră timp de o oră și aproximativ 45 de minute, liberi de timpul și spațiul din realitate. Nu era nici un pericol să luăm de bun ce vedeam în film: știam exact care e limita dintre ficțiune și realitate. Ne trebuia doar porția zilnică de plutire comună într-un loc care, pe moment, părea doar al nostru, deși-l împărțeam cu ceilalți o sută, să zicem, de spectatori.

Am rămas dependentă de statutul ăsta paralel de spectator pînă azi. Nu zic că e cea mai bună soluție, e și asta o dependență. Dar, dacă o faci cu măsură și cu oarecare discernămînt în zilele noastre, cînd ai opțiuni, practic, nelimitate, nu poate fi ceva atît de rău. Uneori poți doar privi lumea din jur, fie cea de pe geam, fie cea de pe ecran. Fără să o judeci, să te implici excesiv ori să ai neapărat ceva de spus. Doar fiind puțin fericit.

Cea mai bună parte din noi jpeg
Cînd v-ați simțit singuri ultima dată?
Te poți simți însingurat într-o mare de oameni, dacă relațiile cu ei nu sînt potrivite.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum se pleca în State în anii ’90?
Astfel, exemplele pot continua, căci românul, odată ajuns cetăţean american, face tot posibilul să-şi uite limba şi obiceiurile, dar năravurile şi le păstrează.
E cool să postești jpeg
Vînzătorul nostru, stăpînul nostru
Rămîne însă o întrebare: politețea, grija, respectul sînt oare condiționate de bani sau derivă din calitatea umană?
p 20 jpg
Incultură religioasă şi incultură universitară
Numeroasele miniaturi ilustrative preiau, alături de modele musulmane, imagistică de tip budist chinez şi creştin bizantin.
Theodor Pallady jpeg
Un iluminist evreu în Țara Românească
Cronica relațiilor dintre români și evrei a fost uneori armonioasă, alteori convulsivă și tragică, în funcție de contexte sociale, dinamici ideologice și evoluții geopolitice inevitabil fluctuante.
index jpeg 3 webp
Cîtă nefericire în urbea lui Bucur!
La noi, aici, în București și în anul de grație 2023, sub ce pictăm oamenii sfîșiați, absurd, de haite, pe cîmpurile năpădite de buruieni ale unui oraș care agonizează fără să o știe?
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cehoaica Vera Czernak n-a mai suportat infidelitățile soțului ei, așa că într-o zi a decis să se arunce de la balcon. A căzut exact peste soțul ei care tocmai se întorcea acasă. El a murit, ea a supraviețuit.
Cea mai bună parte din noi jpeg
„Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid”
După ce vorbeam, mă culcam la loc. Nu i-am zis niciodată, dar se pare că știa. Mai tare decît cronotipul (și decît majoritatea lucrurilor) rămîne iubirea, se pare.
Zizi și neantul jpeg
Dimineți de iarnă
Mă făcea să simt că pămîntul nu-mi fuge de sub picioare. Că lucrurile pot avea sens și pot fi la locurile lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
La munca de jos
Oare n-ar trebui, la vîrsta lor, să plece în niște excursii ca să vadă lumea, să-și cumpere autorulote cum fac pensionarii din Germania, să-și petreacă revelioanele prin insule cu o climă mai blîndă?
E cool să postești jpeg
Bătaia e ruptă de rai – chipuri ale răului
Grăitoare pentru acest comportament defensiv este, de altfel, și zicala românească „Bătaia e ruptă din rai”, în fapt, o legitimare a violenței.
p 20 WC jpg
Democrația și Biserica în secolul XXI
Așa cum participarea demos-ului la viața cetății e însăși democrația, participarea laicatului la viața Bisericii e însuși creștinismul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Benedict al XVI-lea
Aproape intactă mi-a rămas, după zece ani, amintirea ultimei slujbe pe care a prezidat-o la San Pietro, în Miercurea Cenușii.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La știrile TV, imagini dintr-un supermarket și apoi opinia unei fete de la carne, despre cum mai merge vînzarea acum, după ce s-a încheiat iureșul sărbătorilor: „E foarte scăzută un picuț“. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Comoara e pretutindeni
Încerc să împing frica mult în fundul rucsacului, undeva între sacul de dormit și polarul de rezervă, amintindu-mi că o să fie vocală, dar n-o s-o las să conducă.
Zizi și neantul jpeg
Tache și cenușiul
Interesant e că pînă și în amintitrile mele culoarea paltonului său a rămas incertă: uneori mi-l amintesc gri, alteori negru.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cabana Caraiman
Nicăieri nu am simțit un munte mai sălbatic decît la cabana Caraiman, simți hăul, abruptul, aproape de tine țopăie caprele negre.
E cool să postești jpeg
Seducția pesimismului
Seducția pesimismului e mare. Abandonul e mai facil decît lupta.
p 20 WC jpg
André Scrima şi „cerurile lumii”
A interoga şi alte tradiţii spirituale decît cea proprie, a percepe relaţia lor cu „cerul” să nu aibă oare nici o legătură cu credinţa, nici o legătură cu Dumnezeu? Să vedem.
Theodor Pallady jpeg
Nevoia unei revoluții a bunului-simț
Creștinii cu scaun la cap sînt primii care au datoria de a se delimita de această grotescă mistificare, chiar dacă au de ce să deteste fandoseala elucubrantă a taberei adverse.
index jpeg 3 webp
Dorință pentru 2023
Ar putea fi arhitecții convingători în a spune că putem salva natura începînd cu oamenii care suferă?
p 24 A  Damian IMG 4760 jpg
Cu ochii-n 3,14
● În a treia zi a acestui an, Greta Thunberg a împlinit 20 de ani. Și ce dacă? (S. V.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Zile din viața noastră
Spunea recent cineva din jurul meu că, în tinerețe, zilele trec repede, iar anii se duc greu.
Zizi și neantul jpeg
Timpul de dinainte
Ce ne-ar fi scos din sărite, probabil, altădată, atunci ne bucura. Sau măcar ne amuza. Nimeni nu voia să fie nici Scrooge, nici Grinch.

Adevarul.ro

image
Tatăl care și-a violat fiul cu retard mental: „Trebuie să aibă și el viaţă sexuală. Nu poate rămâne virgin”
Motivarea hotărârii prin care bărbatul din Zlatna a fost condamnat la 12 ani de închisoare pentru două infracţiuni de viol, victima fiind fiul său cu retard mental, arată o situație cutremurătoare
image
image
Când au elevii vacanță în februarie, în funcție de județ. Harta cu toate informațiile
La decizia inspectoratelor şcolare judeţene şi al municipiului Bucureşti, următoarea vacanţă a elevilor, de o săptămână, va fi programată undeva în perioada 6 - 26 februarie, dar nu pentru toată lumea la fel.

HIstoria.ro

image
„Orașul de aur”, de sub nisipurile Egiptului
Pe lista descoperirilor recente și considerate fascinante se înscrie și dezvăluirea unui oraș de aur, din Luxor, Egipt.
image
Din culisele Operațiunii Marte
În istoria războiului sovieto-german, nume ca „Moscova”, „Stalingrad”, „Kursk”, „Belarus” sau „Berlin” evocă mari victorii sovietice.
image
Ce mai mare soprană a nostră, Hariclea Darclée, cea care a salvat opera La Tosca / VIDEO
E duminică, 14 ianuarie 1900, iar pe scena Teatrului Constanzi din Roma are loc o premieră memorabilă:„Tosca”, opera în trei acte a lui Giacomo Puccini. E prima reprezentaţie a poveştii dramatice care va cuceri lumea, iar soprana româncă Hariclea Darclée o interpretează pe Floria Tosca.