Revelionul din Luna cadourilor
Pe vremea lui Ceaușescu, cei mai mulți dintre noi serbam Crăciunul acasă, conform tradiției. Făceam brad, sarmale, cozonac și se mergea cu colindul. La biserică mai puțin. Dar ceea ce lipsea, în mod evident, era manifestarea Crăciunului în spațiul public.
Exista, și pe atunci, o variantă socialistă a Crăciunului consumist: luna decembrie era numită Luna cadourilor, se făcea chiar reclamă, cîtă se putea pe vremea aceea, la televizor. Funcționa, întrucîtva: intram în vrie. Deși oficial luna asta a cadourilor nu era asociată cu Crăciunul, noi, cetățenii Republicii Socialiste România, o asociam. Oricum, noi eram învățați să dedublăm totul pe cont propriu, adăugam aproape la orice ne oferea sistemul propria noastră versiune mai umană, mai normală, mai puțin propagandistică, măcar de supraviețuire. Cel puțin așa se întîmpla în familia noastră și în destule alte familii cu ai căror membri am stat de vorbă.
Intram într-o vrie care combina Luna cadourilor cu tradițiile Crăciunului, dar și cu cele socialiste ale Revelionului. Pentru că oficial nu se putea vorbi de Crăciun, se tot anticipa Revelionul. El era evenimentul pe față al sezonului, i se dădea atunci o importanță exagerată la care cu toții eram părtași. Televiziunea Română contribuia din greu: de Revelion era, cred, singura noapte din an în care programul TV ținea pînă la 5 dimineața. Pentru vremurile de atunci, în care cele mai multe se închideau la ora 16, doar restaurantele și barurile, cel puțin oficial și cu cîteva excepții, mai curînd pe litoral, maximum pe la 1 noaptea, să ai o noapte albă era un eveniment. Toate tabuurile erau încălcate și, în această noapte albă cu voie de la stăpînire, eram liberi să ne destrăbălăm în tenebre...
Nu doar programul TV ținea atunci toată noaptea, ci și localurile, din cîte-mi amintesc. Era momentul în care te puteai, în sfîrșit, „pune la țol festiv”, conform cu standardele epocii, avea rost să te coafezi, să-ți pui tocuri și paiete, cravată și costum. Să stai în fața feței de masă scrobite de la restaurant, așteptînd platouașul cu aperitive (două chiftele, doi cîrnăciori, două bucăți de brînză, o roșie, o măslină, un ardei, o felie de salam...), castronul cu ciorbă, friptura și sarmalele. Ori să ți le așezi tu pe propria față de masă scrobită din propria sufragerie cu vitrina în care tronau, mînă-n mînă, Ciobănașul și Pescarul, zgîindu-se la Cerbul carpatin din fața lor, toți reglementar plasați pe mileuri. Să dai tu singură, în timp ce-ți fluturai buclele nu foarte mlădioase pentru că fuseseră victimele unui permanent cam strîns, aperitivele mult mai alambicate, făcute-n casă, precum crema de brînză sau icrele. Și nelipsita salată de boeuf. Apoi piftia...
Pe toate astea le știam mai puțin din realitate, cît din scenetele de la televizor. Așteptam, cînd eram mică, un an ca să-i mai revăd pe Toma Caragiu și apoi pe Stela Popescu și pe Ștefan Bănică senior, printre alții. De acolo aflasem și eu cum trebuie să fie Revelionul „standard”, cel care dădea bine în lumea în care trăiam. La noi acasă nu era niciodată așa, deși aveam în fiecare an musafiri, niște prieteni cu care ne amuzam la scenetele deja menționate. Dar nimeni nu purta rochii de seară cu paiete și nici costume gri șoarece cu cămăși albe. Toți se îmbrăcau în stilul pe care azi l-am numi casual. În general, nici salată de boeuf n-aveam, nici piftie, nici măcar cremă de brînză. Aveam friptură, de pildă, și tot soiul de aperitive din cele ale vieții de zi cu zi. Din fericire, zic azi, și din nefericire, aș fi spus atunci, ne lipsea festivismul și totul plutea într-un firesc cordial.
Eram binedispuși, eram puși pe rîs. Rîdeam cu cei de la televizor, uneori, și alteori de cei de la televizor, dar fără malițiozitate. Ne bucuram de noaptea albă, ne lăsam în voia carnavalescului din noi și gustam producțiile de multe ori tributare regimului, conformiste, kitsch, chiar lamentabile. Dar și, de alte cîteva dăți, istețe, imaginative, rebele la un anumit nivel aluziv și cu haz. Ne uitam chiar la discursul „tovarășului Nicoale Ceaușescu” de la ora 12. Toată lumea făcea glume la adresa lui, toată lumea-l critica, dar totuși era integrat cumva în același carnavalesc, era cumva aruncat în derizoriu ca să nu strice cheful serii. Nu spunea nimeni, grav și sumbru, cît de nociv și criminal era, de fapt. Nu în seara dintre ani.
Dacă am fi fost la restaurantul cu fața de masă scrobită ar fi urmat șprițurile. Ăsta era obiceiul epocii, vinul se bea îndoit cu sifon. Tot șprițuri ar fi adus și doamna cu bucle rigide și rochie cu paiete din scenetele de pe micul ecran. Asta după ce ar fi „servit” tăria, țoiurile de țuică. Ea ar fi fost artizana tuturor bunătăților, asta era legea momentului: chestia care acum pare mai curînd simbolică privind femeia la cratiță, atunci era, în cele mai multe cazuri, o realitate.
La 12 noaptea, cu sau fără discursul lui Ceaușescu, beam șampanie. De fapt, vin spumos. Vinul ăsta s-a găsit în alimentare pînă-n ultima clipă înainte de Revoluție, cînd nu-l mai puteai asocia decît cu așa-zișii creveți vietnamezi.
