Normalitatea, azi

Știu că „normalitate” e un termen cît se poate de relativ, care evoluează cît ai clipi din ochi. Și, totuși, nu pot să nu remarc că, în zilele astea de pandemie, accepția termenului pare să fie tot mai departe de cea din vremurile, deja imemoriale, de dinainte.

Mă sui de curînd într-un taxi și constat că șoferul e fără mască. Era genul și fără aer condiționat, cel cu geamurile întredeschise pentru tradiționalul curent. Pînă acum, pînă ca numărul de cazuri de COVID-19 să fie atît de ridicat, am avut și eu, recunosc, o perioadă mai aeriană: în sensul în care, deși eu purtam mască, îi lăsam în pace pe cei care nu purtau, chiar dacă se aflau în aceeași încăpere cu mine. Ieșisem din izolare, mi se părea că viața e frumoasă, oamenii se iubesc și zburdă fericiți.

Timpul trecînd, iar zburdatul ăsta în turmă, fără distanțare și fără măști, ducînd, evident, la creșterea numărului de cazuri, sentimentul de plutire și încredere în umanitate s-a mai diminuat. Frica și spiritul de conservare au reintrat în horă. Așa că, în cazul șoferului de taxi despre care vorbeam, n-am putut să nu-l întreb: „Dumneavostră nu purtați mască?”.

Atît i-a trebuit. Întrebarea a declanșat o cavalcadă: pe scurt, părerea lui era aceea că virusul nu există. Că oamenii care ar fi murit de COVID oricum ar fi murit, căci aveau alte afecțiuni. Am auzit părerea asta, chiar din gura unor apropiați, de la începutul pandemiei și m-a exasperat încă de atunci, mi s-a părut nedreaptă și aproape fascistă. Era ca și cum oamenii de o anumită vîrstă și cu (detest termenul) „comorbidități” ar fi trebuit să fie considerați inferiori și dispensabili. Ceea ce nu poate fi aceptabil nici cu vreo urmă de gînd, și la care refuz să mă mai refer, pur și simplu.

Să spui așa ceva tocmai în societatea noastră în care, în sfîrșit, părea că să suferi de o boală cronică, inclusiv de cancer, nu mai e așa o tragedie. În care oamenii trăiau ani de zile cu cancere, boli de inimă, diabet, ca să nu mai vorbim de hipertensiune arterială. Duceau o viață aproape normală, cu oarece restricții și tratamente. Iar să ai 65 de ani, ori chiar 70, 75 de ani, nu mai era (și sper că așa a rămas) deloc ca prin anii ʼ80, chiar ʼ90: era și e, sper, în continuare, ceva iarăși normal, că tot vorbim de normalitate. Oamenii de vîrstele astea, și am nenumărate exemple, fac, în continuare, multe, de la agricultură și comerț la scris cărți, afaceri, politică, avocatură etc.

Așa că nu-i adevărat, nu ar fi murit oricum acum. Ci peste 10, 20 de ani, cine știe… Nu e treaba noastră să evaluăm asta. Iar oamenii, precum șoferul de taxi, care cred în aberații de genul ăsta și mai au și prostul gust să le debiteze în public, în loc să respecte niște reguli minimale de igienă și să-și pună o mască – căci nu moare nimeni din asta, și nicidecum nu se sufocă, astea-s aiureli și fițe – nu mai sînt deloc simpatici. Nici comici.

Ajung să fie tragici, pentru că iresponsabilitatea lor atrage după ea nu doar îmbolnăvirea și, posibil, moartea lor, ci și a celor din jur, ceea ce e mult mai grav. Derizoriul discursului lor, care altădată mi se părea ca făcînd parte dintr-un fel de „normalitate” distorsionată neaoșă, și-a pierdut acum nuanțele ludice. A intrat în sfera unei gravități scuturate de orice urmă de umor.

Un prieten din Viena îmi atrăgea mereu atenția asupra „felului românesc” de a face lucrurile, de a lua totul în bășcălie, de a comenta excesiv, de a nu respecta regulile. Mereu mă revoltam împotriva discursului lui și luam apărarea inventivului și alunecosului spirit autohton, care nu se lasă supus și nici îndesat în cutiuțe. Acum, însă, după vreo patru luni de stat în casă și încă una de purtat mască, și după încercări de distanțare socială, nu mă mai încălzește deloc spiritul ăsta de „lasă-mă să te las”, în care punem totul la îndoială și nimic nu e alb sau negru.

Căci șoferul de taxi nu e nicidecum singurul care, nepurtînd mască și nerespectînd nici o regulă, mi-a servit aiureala asta. Nu, și doamna care vindea fructe pe marginea drumului de la Urziceni la București tot așa credea. Ea, măcar, mai avea vreo îndoială: după ce am cumpărat masiv fructe și legume din grădina ei și a căpătat încredere în noi, înainte să plecăm ne-a pus întrebarea fatală: „Dvs. credeți în COVID?”.  Și ne-a dat și răspunsul personal: „Eu nu”.

Mai grav e că o prietenă de-a noastră, cu background și preocupări asemănătoare, din lumea  mică de primprejur, a ales și ea să creadă că virusul nu există. Cum o altă prietenă a pus de curînd pe Facebook că ne raportăm la virusul ăsta ca la un zeu: credem, nu credem, mai rupem o petală, cine știe… Nu vrem să ne asumăm nici o responsabilitate, nu vrem să credem că lumea e rea, că se poate întîmpla așa ceva în zilele noastre, asta e normalitatea noastră (a celor care știm să ne modelăm propria realitate convenabilă, deși paranoică) de azi.

Dacă e să murim, murim în tranșee, fideli necredinței noastre, liberi și iresponsabili. Trăgîndu-i după noi și pe cei care au avut ghinionul să ne fie prin preajmă.