Ceremonii de absolvire
Dacă îmi amintesc bine, cred că am învățat cîndva, la un curs de antropologie simbolică, faptul că ceremoniile de absolvire sînt rituri de trecere. În ce mă privește, nu am prea avut parte de asemenea rituri, în vremurile mele trecerile astea erau modest marcate. În schimb, fiul meu a tot avut, și eu am tot luat parte la ele.
Cînd s-a născut, și lucrurile erau intense, fiecare lună era o trecere: serbam fiecare pas spre o integrare tot mai profundă a bebelușului în viața lui de om pe care-l puteam înțelege. Apoi, fiecare an: primul, în mod special, a marcat sfîrșitul unei inițieri (a noastră, a părinților, într-o viață cu totul nouă) și a lui, în lumea mergătoare și vorbitoare.
Au urmat, după un timp, absolvirile de la grădiniță: după primul an, doamna care conducea grădinița a ținut să ne arate, într-o formidabilă desfășurare, ce i-a învățat ea pe copiii noștri. A fost un ritual în care trecerea în sine a părut să dureze mai mult decît perioadele de la care și spre care se trecea. Mai ales că toată povestea s-a desfășurat în amfiteatrul imens al unui liceu care nu avea căldură. E drept că pe ale noastre odrasle toate aceste cîrcoteli ale părinților nu le-au afectat: erau atît de pătrunse de rolurile și cîntecele lor, încît chiar m-am gîndit, văzîndu-le cum se bucură și cum au uitat de frig, că doamna respectivă chiar le-a învățat ceva (de altfel, grădinița s a dovedit bună pînă la sfîrșit). Cu ocazia serbării fastuoase, am avut privilegiul să cunoaștem încă două familii, părinții unor colegi de-ai fiului meu. Ne-am coalizat în glume pe seama lungimii interminabile a serbării și am devenit prieteni (noi, părinții), sper, pe viață (încă mai serbăm Crăciunul împreună).
N-a fost deloc ușor să aleg o grădiniță, în condițiile în care voiam una particulară care nici să nu fie o escrocherie, nici una care să-i bombardeze pe copii cu informații, într-o epocă în care lucrurile nu erau așezate deloc. Cu atît mai greu a fost să aleg o școală, pe la început de ani 2000. Da, începuseră, timid, și primele școli particulare, dar nu puteai fi sigur că se face ce trebuie acolo, pe de o parte; și, pe de alta, nu te puteai atinge de ele, prețurile erau cele ale unui capitalism la propriu sălbatic… (Opțiunea pentru școli particulare venea din dorința pentru un învățămînt mai nonconformist, mai liber, dar nu neserios.) Așa că am optat pentru o școală de stat, una dintre cele considerate de top din Capitală. Întîmplător (sau nu), aceeași pe care o făcusem și eu.
Aici au apărut, desigur, alte întrebări: cum să ne alegem învățătoarea? Am optat pentru o învățătoare pe care o avusese fiica unei cunoștințe și fusese mulțumită de ea. Am avut de ales între această doamnă și una mai tînără, care, însă, făcuse și Facultatea de Psihologie. Am optat pentru „vocea experienței“. Ceea ce a fost și bine, și nu. Bine în sensul că învățătoarea a fost conștiincioasă și i-a învățat pe copii tot ce trebuie, aproape ca pe vremea mea. Erau unele lucruri care parcă se păstraseră fix ca atunci: clasa trebuia să fie bibilită, cu față de masă pe catedră și alte mici obiecte de decor de care se-ngrijeau părinții. Planșele la desen trebuiau să fie așijderea, și ințiativa nu conta neapărat. Mamele cu spirit gospodăresc care se implicau mai mult în acțiunile comitetului de părinți aveau un cuvînt care cîntărea mai greu, deși vedeau lucrurile mai conformist. Era ordine și cumințenie în toate, dar, cumva, plutea un spirit cam terre à terre, care nu se înălța cine știe ce spre „ceruri ’nalte“.
Copilul meu, însă, a făcut față foarte bine și clasei întîi. Și iată-ne la încă o ceremonie de absolvire, părinți super-emoționați plus o bunică. Ceremonie pe care eu am ratat-o: am luat premiul doi, tocmai în clasa întîi, pentru că am avut 9 la sport sau muzică, nici nu mai știu. Știu doar că, atunci, n-am avut coroniță. Copilul meu a avut și țin minte cît de roșu era la față cînd și-a pus-o pe cap. Eram încă în faza de mamă pe care atunci o consideram normală și acum apucată, care umbla cu șapca după odrasla ei ca să n-o întineze soarele dogoritor. Care se-mbrăca la serbări cu fuste negre și bluze albe (probabil, reminiscențe ale eleganței de pionieră) și trăia cu intensitate fiecare moment al ceremoniei, gen (cum ar spune acum fiul meu): cît de fălos, dar nici prea ostentativ e buchetul pe care l oferim învățătoarei și cînd e momentul să-l dăm; cam al cîtelea e strigat copilul meu și cît de mult sau de puțin se bucură colegii cînd iese în față să-și ridice distincțiile; cum sînt ceilalți părinți și ce i în capul lor etc.
Noroc că al meu copil și-a văzut întotdeauna singur și conștiincios de treabă, s-a vîrît singur, iarăși, în mai multe activități decît aș fi crezut eu că poate duce, dar pe care, nu se știe cum, le-a dus la capăt. Ca atare, mai toate învățătoarele și profesoarele l-au apreciat și lăudat, iar pe noi ne-au felicitat, deşi nu aveam cine știe ce merit.
Cert e că am trecut cu bine și de ceremonia asta. Despre următoarele – mai încolo.
