Liber, măcar puțin, la patriotism
De mică am fost învățată că termenul ăsta de „patriotism“ are ceva nelalocul lui, ostentativ, fals, desuet. Desigur, ne aflam în perioada comunistă, în care, din păcate, chiar avea toate conotațiile astea. În care era folosit în discursuri mincinoase și gonflate menite să acrediteze măgăriile regimului de atunci.
Asta se întîmpla și pentru că la școală eram învățați să folosim în mod automat cuvîntul „patriotism“ în diverse compuneri care făceau, de asemenea, referință la „vitejia de veacuri a poporului român“, care a stat „neclintit ca o stîncă în calea năvălitorilor“. Utilizat obligatoriu în contexte grandilocvente, devenise o vocabulă goală de sens.
Și, totuși, în 1989, cînd lucrurile deveniseră tot mai rele, ne-am trezit, deodată, mai mult decît patrioți. Felul în care oamenii au ieșit la revoluție, au stat în stradă, au luptat și au murit pentru căderea dictaturii și pentru o lume mai liberă, în care, oricît am fi de cîrcotași, acum trăim, a fost o eroică și neașteptată formă de patriotism. Da, știu, cuvîntul „revoluție“ nu e potrivit, a fost lovitură de stat, un complot pus la cale de ceva timp de opozanți ai regimului tot din interior, dar dintr-un eșalon mai îndepărtat… Și totuși, independent de asta, a fost și revoluție: oamenii au ieșit spontan să se revolte împotriva unui regim care devenise insuportabil, și destui și-au dat viața pentru asta.
Ai fi zis că „patriotismul“ a fost reabilitat după momentul 1989. Dar nu s-a întîmplat așa. Au ieșit la iveală, la început de ani ’90, tarele înfiorătoare ale societății românești, precum copiii cu probleme, care prizau aurolac prin canale, adopțiile ilegale, condițiile din spitalele de psihiatrie, orfelinate și aziluri, grozăviile avorturilor ilegale, ororile din închisorile comuniste, turnătoriile… Pe scurt, o imagine care nu ne prea lăsa să fim patrioți. Nu ne permitea să vorbim prea bine despre noi ca neam (deși, oricum, generalizările sînt restrictive și înșelătoare) cînd ne duceam, de pildă, la primele burse post-revoluționare prin Occident. Ne mai salva chestia cu ospialitatea tradițională a poporului român, care, slavă Domnului, chiar era și mai e, sper, valabilă.
Da, a fost Piața Universității, unde am trăit, practic, în aprilie, mai și o parte din iunie 1990. Am trăit și ne-am exorcizat, am alungat, cel puțin la modul simbolic, reziduurile comunismului din noi și din jurul nostru. Înălțător și, iarăși, patriotic ce s-a întîmplat acolo, de n-ar fi fost umbrit de sfîrșitul tragic: venirea minerilor, orchestrați de Puterea de atunci, care au terorizat populația bucureșteană și care i-au bătut crunt pe concetățenii noștri, inclusiv pe cîțiva prieteni și colegi de facultate care au ajuns la spital cu leziuni serioase.
Tot patriotism a fost atunci cînd lumea s-a mobilizat și l-a votat pe Emil Constantinescu, în 1996. Țin minte valul de emoție și entuziasm care a pus stăpînire pe toți cei din jurul meu cînd s-a întîmplat asta. Și cu atît mai mult pe mine, cu cît în anul acela mi se născuse copilul. Și odată cu el părea că începe o lume mai bună, adevărată.
N-a fost decît parțial așa, dar și atunci am trăit sentimentul ăsta pe care nu știu cum altfel să-l numesc decît patriotism. Ca și atunci cînd l-am ales și a ieșit președinte Traian Băsescu, prima dată. De fiecare dată se întrevedea cîte un nou început. De fiecare dată unele lucruri s au făcut, chiar dacă sistemul în întregul lui a rămas bolnav și toxic.
Totuși, mentalitățile, măcar pe alocuri, au început să se schimbe. Dacă nu de la centru, care, în general, a cam rămas putred, măcar de prin diverse părți cîte o scînteie a pătruns și s-a extins pe porțiuni inițial disparate, dar apoi tot mai legate între ele. Au contribuit la asta, din plin, societatea civilă tot mai stăpînă pe ea și contactele cu străinătatea: diverșii bursieri și studenți, dar și mai mult numărul mare de oameni plecați la muncă în alte părți (cu dramele lor familiale adiacente la pachet).
Ceea ce s-a văzut cu precădere la alegerile prezidențiale din 2014, cînd, deși mulți nu se mai așteptau, românii, mulți din străinătate, dar și destui de aici, au votat pentru Klaus Iohannis. Dovedind, iarăși, zic vorbă mare, patriotism. Tot patriotism cred că au dovedit la stupidul referendum inițiat, în octombrie 2018, de Coaliția pentru Familie: cei mai mulți au înțeles că nu e nevoie să se prezinte la vot.
În toată perioada din urmă, din 2017 încoace, am trăit mai intens sentimentul ăsta mai mult decît oriunde la mitingurile din Piața Victoriei. Era ceva acolo, în aer, de cîte ori te duceai, care, pentru mine, rezonează cu ideea de patriotism: un sentiment de solidaritate amestecată cu hotărîre, dar ambele venind firesc, de la sine înțeles, cu bucurie.
Evident că ultima dovadă a existenței acestui concept și sentiment sînt rezultatele referendumului și alegerilor de acum: „românii“ (oricît urăsc substantivele astea colective), cei mai mulți dintre ei, au făcut, pur și simplu, cînd trebuia, ce trebuia.
Foto: Andrei Ivan
