Timpul, printre degete

– straturi peste straturi –

Nu e o idee bună ca cineva să-ți ceară niscaiva poze vechi. Odată replonjat în lumile de altădată, devine tot mai greu să te extragi de acolo. Cu cît sondezi mai adînc, cu atît găsești mai mult. E ca și cum te-ai fi dus în Valea Plîngerii – unde, chiar dacă nu mori, tot te rătăcești.

Cînd începi să-ți scormonești trecutul, materializat în poze, hîrtii și alte cele asemănătoare, descoperi, de fiecare dată, că nu e doar unul. Că există mai multe trecuturi, cronologic și afectiv vorbind. Inclusiv unele despre care nici nu știai că au glisat spre categoria asta. Încă le considerai ca făcînd parte din prezent.

Am avut mereu relația asta deficitară cu timpul. Mi s-a părut că-l am la dispoziția mea, că e fără sfîrșit, că-mi dă mereu voie să amîn lucruri și să aștept. Că-mi dă mereu cîte o a doua șansă. Și chiar mi-a dat-o, de destule ori. Dar totul într-o determinare clară: sigur, n-ai decît să faci același lucru de cîte ori vrei, dar timpul în care faci asta e același, bine delimitat. Dacă te mulțumești cu repetițiile, OK, e opțiunea ta.

M-am jucat și continui să mă joc, din păcate, în modul ăsta periculos cu timpul: cînd se deschide o nouă zi, mi se pare, uneori, că am totul la picioare. Că prin aburii cafelei de dimineață se simt posibilități nebănuite. Că ziua respectivă se va întinde nemăsurat, dîndu-ți posibilitatea să creezi cît de multe, pe de o parte, și să te bucuri de micile plăceri posibile, pe de alta.

Cîte astfel de zile cu potențial „nelimitat“ nu s-au dus, nu chiar pe apa sîmbetei, dar fără a le fi folosit eficient potențialul creativ… Le-a pierdut senzația aia formidabilă că mai e timp, că te mai așteaptă ceva, că încă mai ai „totul“ înainte. Că, în fața acelui potențial ce-n clipa aia părea inepuizabil, te simți la adăpost de neantul care, de fapt, pîndește amenințător la ușă. Dar pe care poți să-l ignori în aburii fericirii imediate, oricît de neînsemnată ar fi ea. Și ai mici creații, de moment, fie că e vorba de un desen sau de o pagină scrisă.

Și așa, zi după zi, nou început utopic după nou început utopic, protejat de timpul mic, poți uita, vremelnic, de timpul mare și irevocabil care pîndește la ușă. Numai că timpul ăla e doar aparent democratic și permisiv: de fapt, nu te iartă, te momește doar cu zilele aurii și poleite ce se scurg, cică domol, una după alta. De fapt, ele trec cu o viteză nebănuită. Cînd strălucirea fiecărei zile în parte se estompează și te așezi să-ți tragi sufletul, precum pe o bancă în gara din Mangalia (ultima gară din care am pornit și care recunosc că m-a cam înspăimîntat, pentru că nu era nimic acolo, cu excepția unui pom încărcat de fructe, nu mai țin minte de care), vezi, deodată, că-n locul șiragului de zile a rămas doar o suită de umbre.

Umbrele oamenilor care nu mai sînt, ale locurilor în care te aflai cîndva și ale gesturilor pe care obișnuiai să le faci. Care au pornit cu un tren-fantomă spre Nowhere Land. Noroc că în urma lui rămîn instantanee: poze ale oamenilor deveniți umbre, lucruri scrise de mîna lor, imagini ale locurilor prin care treceai și imortalizări ale gesturilor uitate.

Ce constați, cînd cotrobăi prin pleiada de reminiscențe, e existența acestor straturi: nu chiar ca straturile geologice, nici măcar precum cele din alcătuirea unui sandviș care se respectă. Straturi mai puțin perceptibile și totuși destul de clar delimitate: epoci ale existenței tale. Straturi care pot merge destul de adînc: e, mai întîi, cel al familiei de demult, străbunici și bunici, în poze albite de vremi și decolorate de neîndemînările urmașilor, în costume naționale sau într-unele excesiv de elegante, cu rochii lungi și pălării formidabile, cu fețe impasibile și zîmbete aproape lipite pe ele – pe vremea cînd mersul la fotograf era un eveniment, cînd ținuta casual nici acasă nu se pomenea.

Urmează, apoi, stratul părinților: tineri în anii de fiere ai comunismului și totuși zîmbitori și nonșalanți în iresponsabilitatea lor firească, pînă la urmă – cum ne-am mai fi trăit viețile dacă am fi fost atît de conștienți de momentul istoric în care ne-am nimerit și pentru care, de altfel, nu avem nici o vină? Mai frust îmbrăcați, deși nu lipsiți de eleganță, într-o perioadă de penurie, ca-n filmele neorealiste. Învăluiți în fumul cîte unei țigări, gest firesc și seducător pe atunci. Cu cocurile și bărbile momentului.

Urmat de stratul copilăriei mele: bebelușul rotofei, bine hrănit, înconjurat de jucăriile de cauciuc de atunci, care scoteau diverse sunete ascuțite dacă le apăsai pe burtă. Fie că era vorba de un cățel alb cu zgardă, de un urs maroniu cam înțepenit, de un iepure slăbănog sau de o pisică. Bebeluș care, crescînd, își îngroașă stratul cu pozele tradiționale pe cal, în parc, cu rochia de catifea și păpușa preferată, în prima zi de școală, cu bentița pe ochi, la serbări, cu cravata de pionier, apoi la ceaiuri, în sfîrșit cu un partener.

Lista va continua în numărul viitor.