Livrări la domiciliu și alți pseudo-prieteni imaginari
Dacă, în copilărie, mulți dintre noi ne inventam prieteni imaginari, în viața de adult, în anumite momente, ei pot fi înlocuiți cu actorii societății de consum.
„Înlocuiți“ e, desigur, un cuvînt prea tare, prea radical. Personajele fantastice cu care trăncănești despre orice, în imaginația ta, inclusiv despre amoruri și idealuri, nu pot fi așezate pe același plan cu curierul de la firma de livrări la domiciliu, fie că e vorba de apă, lapte, mîncare chinezească, sau cu șoferul de la firma de car sharing cu care te fîțîi prin oraș. Nici cu operatorii de telefonie fixă ori mobilă care te sună cînd ți-e lumea mai dragă ca să te întrebe dacă ești mulțumit de serviciile lor sau care vor să-ți mai vîndă ceva în plus. Ori cu farmaciile și firmele de cosmetice unde ai card, care au, deodată, pentru tine, un sac de eșantioane, ba chiar și al n-lea portfard la fel de indispensabil ca și precedentele zece.
Nu pot fi așezate pe același plan, dar îți ocupă o parte din timp. Unele dintre ele pentru că așa vor ele, vor să aibă grijă de tine și să te țină informat și confortabil, și dependent de serviciile lor. Altele, însă, pentru că tu apelezi la ele, pentru că tu ești cel care are nevoie de ele în anumite situații. Și așa ajungi să petreci cu reprezentanții lor uneori aproape mai mult timp decît cu unii membri ai familiei ori cu prieteni.
Cum de se întîmplă așa ceva? Simplu. Ai de lucru acasă, ai tăi sînt plecați și ai nevoie de tot soiul de lucruri ca să supraviețuiești. Da, te poți duce pînă la magazin, dar uneori ești atît de presat cu treaba și atît de adîncit în ea, sau pur și simplu atît de lipsit de chef de lumea largă, încît nu vrei să te miști din poziția ta fixă. Pe scurt, ai senzația că ți se va prăbuși lumea dacă ieși din ea. Dacă te înclini puțin sau îți schimbi poziția în lumea reală, și în lumea imaginară, căreia încerci să-i dai o formă în mintea ta, ceva se va zgudui iremediabil.
Așa că preferi vizitele de scurtă durată. Întreruperile neesențiale. Interacțiunea umană minimă. Care e alta decît, de pildă, cea de pe vremea bunicilor: pe atunci, liniștea era frîntă de, cel mai ades, apariția poștașului sau factorului, cum îi spuneau ei. Era o vizită esențială, pentru că, în afară de ziua în care aducea pensia și în care toată lumea își dădea programul peste cap pentru asta, poștașul putea să-ți lase cărți poștale de la rudele sau prietenii plecați sau chiar avize pentru pachete din străinătate. Pachetele astea erau, nici mai mult, nici mai puțin decît calea spre mica fericire, fie că venea sub forma ciocolatei Toblerone ori a ursuleților Haribo. Și, să nu uităm, tot factorul punea zilnic, pentru cei mai mulți, în cutia de scrisori, dreptul la informația cotidiană, fie ea și trucată de organele de partid și de stat: ziarul. Mai exista un personaj care se arăta prin gospodăriile oamenilor pe vremea de atunci: cititoarea de contoare, fie că era vorba de gaz sau de energia electrică.
Interacțiunea cu oricare dintre aceștia era de oarecare durată, mai schimbai o vorbă, mai lăsai un bacșiș, oricum, în general erau aceiași, te cunoșteai cu ei de ani și ani. După ’89, cititorii de contoare și factorii poștali au mai venit, dar tot mai puțin personalizat. Lor li s-au adăugat, în timp, aruncătorii de pliante. Care sunau la interfon la întîmplare, intrau și umpleau cutiile de scrisori cu pliante, ba ți le mai puneau și la ușă. Le găseai uneori pe scările blocului, ca un covor țesut din ultimele realizări de astă dată nu ale societății socialiste multilateral dezvoltate, ci ale societății de consum. Ultimele trend-uri în îmbrăcăminte, mobilă, cosmetice etc. îți zăceau la picioare, așteptînd să dai curs îndemnurilor deloc discrete de pe ele.
Era vremea capitalismului sălbatic, în care apăreau tot soiul de afaceri, unele cinstite, altele nu. Unele de durată, altele efemere. Care, chiar dacă nu te interesau personal, puteau fi de interes ca fenomen, ca să vezi, după perioada în care nu era nimic, ce a mai apărut, ce mai mișcă într-o lume în formare.
Să comanzi mîncare acasă, în anii de început, era imposibil. Încet-încet, au apărut niscaiva posibilități, mîncarea chinezească fiind una dintre ele. Era chiar palpitant, pe atunci, căci nu știai nici măcar cum va fi, și nici cu siguranță dacă o să scapi cu viață după ce ai comandat sau, măcar, fără o toxiinfecție alimentară.
Treptat, după anii 2010, să comanzi orice online și să-ți vină acasă a devenit ceva obișnuit. Azi, cam la zece ani mai tîrziu, se poate, într-o singură zi, ba chiar de la o singură firmă, să-ți fie livrate produse alimentare de supermarket, mîncare de la aproape orice restaurant, cafea, dulciuri, băuturi, țigări, medicamente, flori, haine ori jucării. La ușa ta, dacă ești dispus să plătești comisioane, se pot ciocni diverșii curieri cu traistele lor plăsticoase și pătrate. Oferindu-ți confortul pseudo-prietenilor imaginari cu contact interuman minim, cu care nu trebuie să schimbi decît un salut și o semnătură.
Foto: wikimedia commons
