În inima lucrurilor și deasupra lor
Uneori, cînd ți-e lumea mai dragă, nu-ți ies lucrurile chiar cum ți le‑ai fi dorit. Ci taman pe dos. Te lovește, brusc, cîte-o neputință fizică.
E ciudat cînd ți se-ntîmplă chiar ție. E cam ca atunci cînd căzusem de pe bicicletă și mă uitam, cu ochii căscați, la mine cea de pe jos – eu, cealaltă, cea detașată de situație și pe post de spectator – fără să-mi vină să cred ce vedeam. Sentimentul predominant era unul de jenă: ia te uită, eu sînt eroina principală a acestei jalnice, patetice situații; nu mai sînt spectatorul boacănelor altora, ca atunci cînd te uiți la știri; acum, am făcut-o chiar eu.
E ciudat, spuneam, cînd devii chiar tu subiectul știrii, nu cel care o privește sau cel care o face. La un moment dat, anumite lucruri, neplăcute și uneori chiar grave, ți se-ntîmplă ție. Prima senzație, cum spuneam, e una de ridicol, de jenă că te afli într-un rol principal: așa m-am simțit cînd eram la liceu, în clasa a X-a, și a venit cineva să mă anunțe că tatăl meu a murit. În momente de-astea se duce sentimentul realității, ești deasupra, glisezi peste toate brambura, mai ciocnindu-te de pereți, între tine și realitate e un tampon de fum dens, devenit un fel de vată de zahăr incoloră și amară, prin care glasurile și gesturile celorlalți nu prea te mai pot atinge; îi vezi, dar ești în alt plan.
Așa mi s-a întîmplat și cînd s-a îmbolnăvit mai rău mama, cînd a început perioada dură, parcă știam exact ce o să urmeze, cum se va desfășura. Și funcționam, atunci, pe baza unui paradox: pe de o parte, eram nu simplă actriță, ci actriță într‑un rol principal, hiperactivă, funcționam la turație mai mult decît maximă, ca o jucărie chinezească din copilăria mea a cărei cheie o dădeai peste cap din exces de zel; și, pe de alta, în tot acest vîrtej, eram purtată precum Dorothy de ciclon și mă situam mereu cumva și deasupra lucrurilor, într-o poziție de veșnică uluială că așa ceva ni se poate întîmpla, mie și familiei mele.
Uneori, uluiala asta poate avea și o latură comică: detașarea de situația neplăcută poate lua forma unui rîs isteric, o bună dispoziție asemănătoare, poate, celei a lui Mercutio din Romeo și Julieta, care rîdea, chiar și cînd murea, chiar și de el însuși. Un astfel de rîs mi s-a-ntîmplat mie, copil fiind, la cutremurul din 1977, după toată zguduiala, urmată de coborîrea, în trombă și pe întuneric, pe niște scări pline de cioburi și apoi descinderea la bunici, care stăteau la casă. Rîsul marca frica, ascundea trauma și făcea digerabilă o situație, altfel, incertă și terifiantă: nu știam dacă vor mai urma replici și, practic, descoperisem pe viu frica de moarte.
Ori chiar eroică, fără să-ți dai seama, mai curînd în sensul inconștienței, precum în noaptea de 21 decembrie. Eroică, poate, în interpretarea unei povești de azi. În realitate, n-a fost, în ceea ce mă privește, nimic eroic. Am fost în Piața Universității, aproape de scările Teatrului Național, în noaptea de 21 decembrie. Am fost pentru că așa a părut să fie în firea lucrurilor, „s-a mers“, fără prea multe întrebări și dileme. Eram studenți și era cumva subînțeles că asta urma să facem. Nu că trebuia, ci că urma să facem. Era ca un fir, precum drumul din cărămidă galbenă din același Vrăjitor din Oz, care ne arăta calea. Cît am stat în piață cu scutierii undeva în față (nu eram în primele rînduri, ci prin mulțime), n-am avut aproape nici o clipă sentimentul pericolului. Pur și simplu nu-mi trecea prin cap, nu-l concepeam. Atunci nu eram deasupra lucurilor, ca în cazul căzăturii de pe bicicletă: eram în inima lucrurilor ca și cum aș fi fost deasupra lor. Trăiam o irealitate reală. Chiar și cînd au început să tragă în jos, după 12 noaptea, și am fugit, tot într-o irealitate eram.
Cea mai acută senzație de detașare am avut-o după un accident de mașină, în care ne-am tot învîrtit și apoi am intrat într-un parapet. Am scăpat intacți, pare-se, mașina însă, nu. Pînă să vină cineva să ne tracteze, cît timp stăteam sprijiniți de un gard pe marginea drumului și urmăream alte mașini cum treceau și chiar cum s-au învîrtit asemenea nouă, dar fără să intre în parapet (probabil drumul era alunecos ori era ceva pe el, n-am făcut investigații, deși ar fi trebuit), mă simțeam de-a dreptul precum Sam din Ghost cînd îl urmărea pe Carl: precum cineva prezent-absent, care era acolo, dar nu putea să acționeze.
Toate astea mi-au revenit în minte după cîteva neajunsuri fizice, nici măcar prea grave, ci pur și simplu sîcîitoare, care m-au bîntuit de sărbători. Nu-mi venea să cred că eu eram cea care, de astă dată, suferea de ceva și care le făcea pe toate cu încetinitorul, că eram restricționată în mișcările mele și că nu prea mai puteam muta munții… De astă dată cred că am căzut de deasupra lucrurilor fix în realitatea lor și am realizat că, uneori, îmi vine și mie rîndul să fiu, deocamdată parțial, în stand-by. Ieșind un pic din mine, mi-am realizat neputința și limitele. După care am intrat la loc și m‑am străduit să-mi văd de treabă cu limitele astea cu tot, pe cît se poate.
