Teleportări de week-end
Există un soi de modă a week-end-urilor petrecute în alte capitale ale lumii. Îți iei, din timp, un bilet destul de ieftin de avion, rezervi un Airbnb și, cînd îți vine timpul, dus ești. Pentru aproximativ trei zile, te așteaptă Paradisul.
În ce constă Paradisul ăsta? În a stoarce maximum din destinația respectivă (evident, una de vis) în cît mai scurt timp. În „a te distra“ atît cît îți permit simțurile, cît îți permite forma fizică și cît te lasă bugetul. Să vezi ce poți din orașul respectiv, „reglementar“, și anume: piața centrală, cu catedrală, dacă are vreuna; strada principală pietonală, cu mult shopping, îndeobște; ceva specific local, vreo străduță, vreun pub, vreun spectacol. Să „guști“ din deliciile culinare locale. Să achiziționezi cîteva suveniruri pentru acasă, chestii mici, dar specifice.
Sună cam creepy, dacă prezinți lucrurile așa. Evident, nu e doar asta, pentru că în fiecare week-end din ăsta e, mereu, loc și de altceva, care nu poate fi înghesuit în rețetă. Sigur că globalizarea și schema de uniformizare pe care o aduce se simt mai ales în orașele europene. (Ceea ce e și rău, dar și bine, pentru că, odată ce ai vizitat niscaiva Viene și Parisuri, ai prins șpilul și te poți orienta mai oriunde). În primul rînd sînt oamenii cu care pleci și cu care împărtășești fiecare experiență, cu șabloanele ei cu tot: indiferent de ele, ești legat tot mai strîns de persoanele cu care trăiești ceva în comun. Apoi, în fiecare schemă apare și neașteptatul, care face ca fiecare excursie din serie să și sară din tipar.
De fiecare dată mai sînt și oamenii locului, care-ți schimbă perspectiva. La Madrid, unde am fost recent (pe urmele Adinei Popescu, dar din întîmplare), strada era o bucurie. În cartierul unde ne-am nimerit, pe stradă era mereu cineva. Oameni de toate națiile, diferiți și, pînă la urmă, asemănători. Am avut senzația, în cartierul respectiv, că mi se împlinește un vis de-o viață: acela ca, la orice oră din zi sau din noapte aș ieși pe stradă, să nimeresc în mijlocul oamenilor, să nu fiu singură. Sigur, unele din grupurile de acolo puteau părea, la o scrutare mai atentă, și dubioase (deși strada noastră se numea Calle del Ave Maria). Dar erau, în același timp, oameni cu copii -mici, bătrîni, căței.
Blocul în care stăteam îmi aducea aminte de Roma lui Fellini. Urcai pe niște scări imperfecte, dar poetice, printr-o curte interioară unde atîrnau rufe la uscat, în care răzbăteau mirosuri și voci în multe limbi ale pămîntului. Urcai greu, mai ales dacă aveai bagaje, dar era o încîntare. Mai ales că, dacă ridicai capul, în mijloc vedeai cerul. În apartamentul mic, dar cu toate cele, în care am locuit, cînd deschideai geamul, invariabil auzeai, iarăși, voci, eventual ușor răstite. Nu mă deranjau – dimpotrivă, adormeam bine pe fundalul lor familiar (blocul meu socialist…).
În oraș, lucrurile funcționau, dar pe fondul unei amabilități generale, mai puțin false decît în alte părți. Oamenii chiar păreau prietenoși. Cînd nu te descurcai cu diversele aparate, de undeva, din umbră, apărea un om, viu și vorbitor, care te ajuta discret, fără obidă ori superioritate. Chelnerii erau OK și ei, în sensul că nu veneau la tine din cinci în cinci minute să te întrebe dacă mai dorești ceva, te lăsau mai mult într-ale tale, fără să fie ostili. Și în magazine, vînzătorii, cu cîți am avut de-a face, mi s-au părut mai puțin intruzivi.
Am petrecut ceva timp în diverse aglomerări urbane, la un tîrg de vechituri și-ntr-o piață. Fascinante amîndouă. La tîrgul de vechituri am regăsit gestul care mi-a sărit în ochi pentru prima dată cînd am plecat din țară, în Anglia, și apoi în Franța, prin anii ’90: căutatul frenetic în coșuri imense, bucșite cu haine probabil la mîna a doua, printre care poți găsi, cu ceva noroc, și comori. În piață, oameni veniți din toată lumea stăteau care pe unde apucau, cu cîte o farfurie minusculă pe genunchi, din care ciuguleau cu furculițe mici, din plastic, cu cîte o bere alături, de la fripturi îmbibate în grăsime la delicatele sushi-uri. Și păreau cît se poate de fericiți.
Lîngă piață și alături de cea mai mare coadă la un bancomat pe care am văzut-o în viața mea se afla un soi de amestec între magazin și restaurant ecologic. Arăta ca o mică piață situată în interiorul unui magazin, în care toate păreau eco, bio și naturale. Puteai bea sucuri de aproape orice și mînca salate din fructele și legumele pe care le vedeai pe acolo. Comandai, unuia dintre vînzătorii bărboși, și plăteai cînd voiai, după ce terminai de mîncat. Un concept care ne-ar prinde bine și pe aici.
Ar mai fi multe de povestit, dar teleportarea a cam expirat. Trei zile trec precum fumul și iată-te, in no time, înapoi în avionul înțesat de români gureși și cu multe bagaje (mie-mi place asta, mă face să mă simt acasă). Dar și (surpriză!) cu o ceată remarcabilă de spanioli care veneau în excursie la noi.
Foto: wikimedia commons
