Mici utopii sub dom

În anii ’80, cînd o duceam cel mai rău posibil din perioada ceaușistă, s-a nimerit ca eu să-mi petrec adolescența. Poate și de aceea, cercul nostru a cam fost unul de copii cuminți: opțiunile de „dezmăț“ erau limitate, oscilînd de la a ieși la cofetărie pînă la a merge (pînă la cel tîrziu unu noaptea) la discotecă, unde puteai bea Vodca Cola, și la a fuma (care, e adevărat, era un obicei foarte răspîndit). Tocmai de aceea, o serie de lucruri care astăzi sînt firești, pe atunci erau deziderate imposibile, de genul „vreau luna de pe cer“.

Dacă voi începe să le înșir, astăzi vor părea banale și nesemnificative. Și, totuși… Pentru mine, pe vremea de atunci, erau cît se poate de semnificative: adevărate miracole. Ce ușor era, mi se pare azi, să ai acces la miracole – chestiune de punct de referință și de grad de închidere/deschidere a lumii în care te-nvîrți. Ca-n serialul (ce-i drept, nu foarte deștept, mai ales de la un punct încolo) The Dome (Brian C. Vaugh, 2013-2015), în care locuitorii unui orășel din SUA, fiind prinși, într-un mod neașteptat și inexplicabil, sub un dom uriaș de sub care nu mai aveau cum să plece, încep, printre altele, să aprecieze și cele mai „mici“ chestii, cum ar fi să aibă un acoperiș deasupra capului, ceva de mîncare și să fie vii.

Dacă lucrurile menționate mai sus nu sînt chiar mici, ci vitale (dar considerate de la sine înțelese în circumstanțe normale), cele pe care le doream eu erau, în comparație cu ele, minuscule. De pildă, aș fi vrut să pot citi, scrise undeva, negru pe alb, cuvintele cîntecelor pe care le tot ascultam atunci și pe care trebuia să le scot, cu carnețelul în mînă, lîngă casetofon, tot apăsînd pe rewind (da, casetofon, nu CD player, și nici mp3 player, ci o chestie cu un fel de deschizătură pentru casetă; caseta era un obiect în sine, pe care era înregistrată muzica și în care, atunci cînd se bloca, băgai un creion și-l roteai acolo pînă cînd lucrurile reintrau în normalul epocii). Desigur, așa am învățat ceva din engleză, dar am rămas și cu frustrări pînă-n ziua de azi, cînd încă am revelații în legătură cu anumite cuvinte din cîntece și nu-mi vine să cred că le pot găsi oricînd pe net. Pe vremea de atunci, de pildă, era o carte mare și galbenă cu textele Beatleșilor la Biblioteca Engleză, care nu se afla departe de blocul în care locuiam. Dacă erai elev de liceu sau student, era mai puțin problematic să-ți faci abonament acolo. Dacă intrai în categoria de (așa se chema pe atunci) „om al muncii“, era un oarecare risc, puteai avea probleme la dosar (pentru cei neinițiați, se consemna acolo și chestia asta, și, la o adică, dacă regimul te mai avea cu ceva la mînă, o scotea la înaintare, zicînd, probabil, că întrețineai legături cu capitalismul occidental putred).

Cert e că, odată intrat în încăperile bibliotecii, era, cel puțin pentru mine, una, raiul (hai, un soi de rai). Era contactul cu lumea „cealaltă“, cea interzisă sau foarte greu accesibilă, din afara domului. Puteam să citesc cărți despre locuri pe care nu credeam că am să le pot vedea vreodată, dar la care visasem de pe la grădiniță, cînd auzisem de ele: de pildă, Londra. Să răsfoiesc diverse alte cărți, din cultura populară, care la noi nu se traduseseră niciodată: de la romane polițiste, chiar Agatha Christie, de dragoste ori comics-uri. Puteam vedea și pipăi operele lui Shakespeare și Dickens în original, puteam asculta Beatles și, cum spuneam, puteam citi textele lor, puteam vedea albume de artă contemporană, filme noi, în care scenele de amor nu erau cenzurate, precum în cele de pe ecranele patriei socialiste. Pe scurt, plonjam într-o lume normală care, atunci, pentru că trăiam sub dom și accesul la anumite lucuri era limitat, mi se părea ideală.

Iar cărțile de acolo nu erau vechi și prăfuite, și nici rupte și incolore, precum cele de la bibliotecile obișnuite, ci vii și în stare bună. Erau însemnele unei lumi despre care doar ghiceam că există și pe care o înțelegeam parțial. Era o lume înfierată de sistem și, tocmai de aceea, atît de mitizată de mine și de alți adolescenți asemenea mie. De pildă, cartea poștală cu Big Ben-ul pe care profesoara noastră prea iubită de engleză din clasa întîi (am făcut engleză, da, și-n clasa întîi), doamna Comișel, ne-o arătase, cred, la prima oră, mi-a rămas în minte pînă-n ziua de azi. La fel cum imaginea cu Mickey înconjurat de artificii din Disneyland-ul din California mi s-a întipărit, iarăși, ca un fel de deziderat suprem al vieții. Cînd am ajuns pentru prima dată la Disneyland, în America, imaginea asta am căutat-o peste tot (și, din fericire, ceva din ea tot am găsit).

Ieșită de sub dom, recunosc că nu m am vindecat nici azi, destul, de toate aceste mituri autocreate, pînă la urmă. Și astăzi, cînd călătoresc, le caut pe unde mă duc și, de multe ori, sînt de-zamăgită că lumea largă nu arată chiar ca-n puținele ei imagini accesibile pe vremea comunismului. (Noroc că, în cea mai mare parte, le depășește.)