Lumina aurie şi micile fericiri
Suflul de toamnă, despre care scriam în articolul precedent, s-a cam instalat și instituit. Acum nu mai e suflu, ci aer de-a dreptul, care te-nvăluie cu totul și te pișcă puțin. Exact cît de rece trebuie ca să-ți poți nu doar scoate nasul prin lumea reîncepută, reinventată, ci cît să te rebălăcești, rescufunzi în ea. Cel puțin așa simt eu. Și, tocmai de aceea, am avut, de curînd, o primă zi de asemenea rebălăcire. Era o lumină gri de început ușor morocănos de toamnă. Dar avea nu un silver lining, ci un soi de tiv auriu. Tocmai speranța aia de auriu, chiar îndepărtat, mi-a transmis un neașteptat sentiment de fericire. Mică, dar sigură.
Așa că am reînceput să merg pe jos prin orașul nostru îndeobște cenușiu, cu un zîmbet tîmp pe față. Orașul era același, iar locuitorii săi, în special cei mai vizibili dintre ei, deveniseră parcă mai agresivi. Tot mai mulți cerșetori, care repetau frenetic cam același lucru, foarte insistenți. Aproape că trăgeau de tine să le dai ceva, să cumperi ceva de care nu aveai nevoie de la ei, ca-n filmele cu sfîrșitul lumii unde cei care nu muriseră încă de tot mai cerșeau ajutor de pe margini, întinzînd mîinile după tine. Cînd ești fericit, vrei să împarți ce ai cu ceilalți, așa că, în general, dai bani cerșetorilor. Dar cînd drumul tău printre ei se întinde aproape interminabil și mîini tot mai multe se revarsă după tine, nu mai faci față. Mergi înainte cu zîmbetul tău tîmp, de lumină aurie, pe care încerci să-l ții lipit pe buze, cu două degete, discret, în colțul gurii.
Vrei să iei un taxi, din cînd în cînd, ca să mai scurtezi din drumuri. Nu conduci și nu vrei mereu să te folosești de aplicație cînd vezi taxiuri pe strtadă. Mare mi-a fost stupoarea (de fapt, trebuia să mă fi așteptat) cînd, într-unul din taxiurile oprite aparent reglementar la un colț de stradă, șoferul mi-a cerut, după ce mă urcasem deja, 30 de lei pentru o cursă care nu făcea mai mult de 15. Mi-a spus o pe un ton nonșalant, în timp ce conducea, adăugînd că nu-i merge aparatul. Primul val de orice pe care l-am simțit a fost de panică. Și-n panica aceea, de prizonieră într-un taxi infractor, a pus stăpînire pe mine un fel de sînge rece amestecat cu lingușeală de supraviețuire. I-am spus că știu că nu are aparatul stricat, că face 15 lei pînă unde merg, dar că totuși nu cobor acum, că am multe plase. În timp ce pe mine mă copleșea frica, el, un șofer care mi se părea tot mai uriaș, ocupînd un spațiu tot mai mare din scaunul său, a devenit, brusc, destins. S-a relaxat, conducînd alunecos, și a început să trăncănească ca și cum am fi fost cei mai buni prieteni. Și nu înșelat și înșelător.
Sentimentul de fericire aurie, toamna, e dat, în general, de vreo trei lucruri. De îndrăgosteală – care, desigur, funcționează și-n alte anotimpuri, dar parcă toamna se potrivește mănușă. Sînt pomii care-și schimbă culorile și frunzele care cad, formînd covorul multicolor din manualele de română, și păsările care se fîțîie de colo pînă colo, căutîndu-și ruta migrațiilor, și lumina care se tot schimbă. Și culorile, culorile formidabile, pe care, deși le tot știi, nu poți să nu le admiri. Și cînd le vezi și le simți, vrei să ai pe cineva iubit pentru care să aduni frunze roșcate de pe jos, să le presezi în Istoria literaturii de Călinescu și să i le trimiți, cu tot dinadinsul, fie doar din Titan pînă-n Berceni.
Mai vrei, apoi, să te poți juca puțin, să ai cu cine să te joci, să ți se dea liber la un pic de spirit ludic. Pentru că ești asaltat de castane şi-ți vine să le culegi, să faci animale sau obiecte înfigînd în ele bețe de chibrit. Și aproximativ la fel cu ghindele. Și vrei să mai prinzi din lumina încă tîrzie într-o tură de bicicletă, bicicletă cu care să dai năvală semeț printre semeni (fără să-i calci, desigur), doar așa, ca să te bucuri de vîntul încet-încet tot mai nebun și la o modestă și îndepărtată concurență cu stolurile de păsări care devin tot mai „V“-uri.
Ca într-un nu foarte îndepărtat final, să lași îndrăgosteala cu orice preț și spiritul ludic și să simți că vrei să te așezi la locul tău. În locul în care, după mintea mea încremenită pe undeva, oricine ar vrea să fie la început de toamnă: și anume într-o bancă, unde stai cuminte, printre alți copii normali sau întîrziați, și o iei de la capăt cu ceva nou. Te apuci și studiezi, habar n-am, stelele sau artele, pe Dumnezeu sau măcar gătitul ori spaniola. Încartiruit, în mod plăcut, într-un grup, o iei de la capăt cu ceva, îți recreezi propriul început. Pînă la urmă, orice lucru pe care-l înveți e util, fie că are aplicabilitate practică imediată, fie că nu.
Așa te poți învălui plăcut, sau măcar reglementar în lumina de toamnă aurie; și vei putea să-ți permiți, pînă cînd toate frunzele vor fi căzut, „V“-ul păsărilor se va fi pierdut în zare și nopțile vor da buzna peste înserările tîrzii, nu doar să supraviețuiești, dar chiar să te bucuri. Discret și apoape imperceptibil, de aceeași lumină aurie.
Foto: wikimedia commons
