Modă, mode şi timp

Mulți dintre noi, poate cei mai mulți, sînt preocupați de actualitate. Sînt la curent cu tot ce se întîmplă pe lumea asta, de la politică la modă, și-ncearcă să facă față. Dacă cineva dă o declarație nu știu cum în politică, sînt, pe bună dreptate, cu urechile ciulite și apoi critică, se implică, postează pe Facebook, comentează. Dacă s-au schimbat modele în privința alimentației corecte, dacă anumite produse au devenit, brusc, dăunătoare și trebuie să ne ferim de ele, cu prețul vieților noastre, se reped să renunțe la ele. În casă nu mai folosesc aceleași device-uri, pînă și aparatul de făcut sucuri trebuie să fie altul, mai perfecționat, care nu pierde nimic din pulpa, coaja sau esența respectivelor fructe. Cînd vine vorba de mers în vacanțe, apar noi și noi locuri, mai cool, fie doar în Bulgaria și Grecia: locuri în care te poți simți „o făptură altfel-decît-toate-celelalte“ (Ellen Fein, Sherrie Schneider – Regulile seducției), în care merge numai cine trebuie și faci numai ce se face, ca să ai apoi despre ce povesti. Ideea de trend și de modă e valabilă pînă și pentru cărți: nu numai că vrei să te ții la curent cu ce a apărut – ceea ce, de altfel, e de înțeles –, dar citești în domenii care „se poartă“, indiferent de gusturile tale de pînă atunci (sau dintotdeauna?).

Ca să nu mai vorbim de hainele în sine: moda lor se schimbă în fiecare anotimp, cum bine știm. Doar că, dacă urmărim secvențele în succesiunea lor, observăm, desigur, că modele sînt diferite, dar, de fapt, cam aceleași: finite combinații de lungimi, culori, strîmtimi, pliuri, crăpături, grosimi, imprimeuri. Și uitîndu-le la ele sau cel puțin la succesiunea lor, avem, unii dintre noi cel puțin, un acut sentiment al trecerii timpului. Și al repetiției lucrurilor în general. Unul de nostalgie și duioșie, amestecat cu derizoriul trecerii.

Pentru că unii dintre noi (și printre ei cu siguranță mă număr și eu) nu fac parte din oamenii modelor și ai actualităților. Ci dintr-o specie mai ciudată și mai tristă de semeni de-ai noștri, care cred, cît se poate, doar în permanențe și se străduiesc să facă abstracție de trecerea timpului. Evident, nu-și prea pot pune credința în practică. O fac, însă, în capul lor. Au o relație deficitară cu timpul, derivată, probabil, dintr-un refuz al acceptării condiției noastre tranzitorii. Relația asta se manifestă printr-o încetineală în toate cele, printr-o respingere sau amînare a dead­line-urilor de toate felurile (evident, în afara celor „pe viață și pe moarte“). A noului și a schimbării, pe cît posibil. Pentru asemenea oameni, a respecta moda și modele nu e doar un nonsens, ci aproape o imposibilitate: pînă să se adapteze la una din mode, aceea deja a trecut. So, why bother? Nu pot fi la curent cu ce e nou într-un domeniu sau altul, pentru că li se pare că niciodată nu au aprofundat destul lucrurile cu care, aparent, erau deja la curent.

În viața de toate zilele e cu atît mai complicat pentru ei: sînt cumva excesiv afectivi, infirmi prin exagerare. Pe scurt, nu funcționează bine decît dacă au, cît de mult se poate, aceleași lucruri în viața lor: la magazinul din colț, aceeași vînzătoare, ca să nu mai vorbim de faptul că trebuie să fie același magazin); aceiași doctori, cu care să stabilești și o relație umană; aceeași cosmeticiană, coafeză, manichiuristă, cu care să ai, totuși, ce vorbi în cele cîteva ore cîte petreci, lunar, cu ele; același cerc profesional, aceiași prieteni, aceiași parteneri…

Cum în lumea în care trăim constanța nu e unul din punctele forte, asemenea indivizi nu au o existență simplă. Dacă nu sînt patologici, nu au altceva de făcut decît să se adapteze schimbărilor de toate felurile, în felul lor mărunt și conservator: și anume, de cîte ori se schimbă ceva, să dea delete precedentului lucru cu care erau atît de obișnuiți și de care erau atît de atașați, și s-o ia de la capăt cu următorul, ca și cum ăsta ar fi Acela, esențialul, unicul etc. Altfel, riscă să ajungă niște indivizi patetici (în sensul ăla împrumutat din engleză), la marginea societății, tîrîndu-se molcom în timpul lor propriu și personal, care nu coincide cu al nimănui altcuiva. Noroc că naivitatea lor (pentru că lipsa de simț al timpului, în cazul acestor oameni, vine la pachet cu o doză de ingenuitate, eufemistic spus) îi salvează de cruzimea efemerului: dacă, repet, nu sînt complet patologici, descoperă că posedă nu știu ce instinct tainic care, atunci cînd apare ceva nou în viața lor, îi face să-l trateze ca și cum ar fi următoarea chestie „veșnică“.

Și noroc că, în ciuda fixismului lor, nu sînt atît de conservatori și cu oamenii, și cu lucrurile din „al doilea cerc“, cel care nu îi afectează îndeaproape. Se pot uita la spectacolul lumii, în continuă schimbare, dacă nu îi afectează personal. Indirect, acceptă și transformările. Găsesc, astfel, cu chiu, cu vai, și ei, o cale de supraviețuire într-o lume care, în momentul de față, are drept una din principalele caracteristici schimbarea.