Lumi şi cuşti confortabile
Cînd pleci în alt loc, în altă țară, pentru scurt timp, desprinzîndu-te, brusc, din lumea ta de zi cu zi, mai ales dacă ești un om cu tabieturi, trăiești un sentiment destul de ciudat. Senzația de teleportare, despre care am mai scris, de altfel, e una destul de acută. Spațiul de trecere, aeroportul, e ca o scenă acoperită de o cortină în spatele căreia intri, după care aștepți, cuminte, să se dea din nou la o parte. În spatele respectivei cortine nu stai degeaba, ci te supui regulilor fixe, specifice unui spațiu de trecere: te lași controlat (nu ai încotro), verificat, dezbrăcat (de ghete, de bijuterii, de fular, de haină etc.), te întrebi (trecerea nu e fără angoase, chiar mărunte) dacă vei ajunge la timp și vei găsi poarta cutare, dacă zborul va fi sau nu cu turbulențe, te grăbești (mereu există și o spaimă de ratare a trecerii, chiar dacă nu e vorba de peronul 9 și ¾ din Harry Potter), consumi (intră în ritualul de trecere să mănînci sau să bei ceva măcar simbolic în aeroport, chiar dacă e mai scump decît normal, doar așa, ca să testezi spațiul).
Toate astea în actul I al spectacolului care se defășoară în spatele cortinei. În actul II te urci în avion, îți găsești locul, asculți și trăiești a n-a oară instrucțiunile de supraviețuire, te frămînți la decolare, te bucuri la scoaterea semnului de centură, te amețești cu același pahar de vin roșu, citești aceleași rugăciuni la turbulențe (pe care deja le știi pe dinafară) și respiri la fel de ușurat la aterizare. Cînd, de fapt, cortina se ridică, așa, în două-trei ore (dacă, desigur, zbori în Europa), la aterizare. Și te trezești într-o altă lume.
La Londra, unde m-am trezit de data asta (pentru a nu știu cîta oară, dar niciodată nu-i destul), am nimerit, undeva pe lîngă Trafalgar Square, într-un hotel nou. La recepție, după primele cuvinte schimbate, cineva din spatele desk-ului ne-a întrebat de unde sîntem, în România. Unul dintre recepționeri era, evident, român. Era chiar un tip simpatic și deschis, nu de foarte mult în străinătate, încă prietenos cu compatrioții lui, nefăcînd parte din categoria sclifosită a celor care se dezic de ei sau pur și simplu afișează un aer dacă nu superior, măcar indiferent, absent. Era un tip entuziast, care ne-a ținut o grămadă de vorbă, dezvăluindu-ne avantajele și dezavantajele hotelului. E un hotel situat foarte în centru, dar cu un preț ceva mai mic (nu destul de mic) decît celelalte. De ce? Simplu: pentru că are niște camere extrem de mici. Cît camera cea mai mică dintr-un apartament de bloc socialist (camera copilului, să zicem). Și asta cu baie cu tot. Practic, camera conținea un pat uriaș, e adevărat foarte confortabil, moale, alb și înalt. Lîngă pat mai era o măsuță din piatră, pe care-ți puteai face ceai și cafea, cu un scaun ce încăpea sub ea la fix. Pe perete existau două panouri de lemn: unul cu niște cuiere, pe post de dulap, iar altul, drept în fața patului, pe care credeam că se află un tablou. De fapt, nu era un tablou, ci ecranul televizorului, extraplat și bine înfipt în panoul de lemn. Panou fancy, de altfel, și asortat cu restul încăperii, mai toată din materiale naturale, în culori adecvate. Patul era foate alb pe fondul podelei negre, din scîndură, iar masa de piatră – într-un soi de bej natur. Singurul contrast îl făcea baia: era, practic, o cușcă din sticlă măiastru înghesuită între ușă și patul fantastic. Era o sticlă prin care se vedea și nu prea: cînd cineva făcea duș, i se ghiceau formele, la limita cu indecența. Iar ușa de la toaleta care dădea la duș se închidea aproape de tot.
Dacă încăperea avea ușă, nu prea avea geam: da, exista unul, o mică deschizătură luminoasă din sticlă, cum trebuie să fi avut și Edmond Dantès, alias Monte Cristo, în celula lui. Exagerez, desigur, dar fereastra era foarte mică. Ceea ce n-ar fi fost atît de tragic dacă s-ar fi putut deschide. Lucru care nu se întîmpla, oricît ai fi analizat-o și oricît ai fi tras de ea, ca o persoană venită dintr-o Românie ceaușistă, în care toate ferestrele se deschideau la mijloc, în același fel. Întrebînd la recepție, am aflat că ferestrele se deschideau, cîndva, dar, datorită unor incidente nefericite (?), pentru siguranța clientului, s-a ajuns la concluzia că e mai bine să nu se deschidă. Singura modalitate de aerisire era să dai drumul la aerul condiționat. Care era, desigur, și unicul mod de încălzire. Totuși, pe geamlîcul înțepenit se putea vedea magazinul de vizavi, unul de haine, decorat cu niște uriașe bile albe. La televizorul-tablou puteai să zapezi pînă pe la canalul 400 și ceva, timp în care găseai cel puțin trei canale de Crăciun și tot atîtea horror, de pildă. Prosoapele erau pufoase, micul dejun bun și, pe deasupra, hotelul îți oferea, după masă, brînză și vin gratis, în stil franțuzesc. Totul pentru o confortabilă locuire temporară a unei celule de tip post-postmodern, care să permită cît mai multor asemenea stabilimente să existe libere, sub soare, unele pe lîngă altele, să zicem.
