Viaţa în iarnă
De ceva timp, viața parcă nu s-a mai desfășurat în pattern-urile care ni se păreau obișnuite, normale. Frigul uriaș a pus stăpînire pe noi, blocîndu-ne cumva, pentru ceva vreme, și aducîndu-ne aproape de urșii din cărticelele de Crăciun: hibernăm în felul nostru, fiecare, chiar și atunci cînd sîntem în acțiune. Cel puțin eu, una, așa mă simt. Tabieturile mele de zi cu zi nu au mai putut fi aceleași din pricina frigului excesiv. După ce s-au terminat sărbătorile de iarnă, cu toată poleiala lor, a venit un ianuarie înghețat, cenușiu și amenințător. Înțeleg că e luna cea mai deprimantă din an: așa mi s-a părut și mie. Gerul din jur a fost ajutat, desigur, de „contextul politic internațional și intern“ să fie simțit tot mai șfichiuitor și pătrunzător. În timp ce escaladam troiene, Trump devenea președinte și își începea măsurile absurde, antidemocratice, iar aleșii neaoși ai unora (?) dintre noi ne mituiau, pentru ca apoi să încerce să reinstaureze, firesc, marea corupție cotidiană.
În București, în tot acest răstimp, oamenii se străduiau să supraviețuiască și să înainteze. În timp ce trotuarele erau încărcate cu troiene și șoselele, evident, cu mașini, puținii pietoni încercau să ajungă la micile lor destinații și să se tolereze unii pe alții. Oamenii deveniseră, brusc, precum mașinile din trafic: înaintau pe o coloană, în general îngustă, și, din cînd în cînd, se intersectau sau erau puși în situația să se depășească. În situații de felul ăsta se vedea caracterul omului și ieșea la lumină mentalitatea de Gotham City a orașului nostru iubit: dacă vreun trecător se oprea, dinr-un motiv sau altul (obosea, își pierdea echilibrul, avea greutate sau se uita în telefon), majoritatea celorlalți trecători parcă intra în vrie – se uita urît la individul devenit brusc neadaptat, incapabil să țină pasul, rebut. Și îi ziceau vreo două, în diverse feluri, în funcție de imaginarul fiecăruia. Relațiile din trafic erau reproduse, în mic, pe potecile dintre nămeți (îmi aduc aminte de cuvîntul „nămeți“ pe care-l puteai vedea scris pe panourile de prin oraș, în timp ce escaladai nămeții, în reclamele la Carrefour: „Nămeți de reduceri pentru întreaga familie“…). Și tot așa cum, la intersecția unor bulevarde, sînt șoferi care opresc și-i lasă pe alții să treacă, și aici existau anumiți pietoni curtenitori, plonjați din vreo lume paralelă, care ori te lăsau să treci, ori își cereau scuze că au trecut ei primii, ori îți mulțumeau că i ai lăsat. Și îți zîmbeau.
Viața pe potecuța alunecoasă devenea palpitantă și interesantă: nu știai niciodată la ce să te aștepți. Apoi mai era dialogul mut și implicit cu șoferii: uneori (de multe ori), tu, biet pieton, nu aveai loc pe trotuar. Nu aveai cum: ori erau porțiuni în care nu exista nici o potecă, ori respectiva cărare era grozav de alunecoasă, ori exista, dar deasupra ei se profilau țurțuri amenințători, însoțiți de avertismentul „Nu treceți“. Cînd trotuarul era inaccesibil, mici cîrduri de pietoni coborau pe carosabil, aruncînd priviri furișe și îngrijorate mașinilor. Uneori nici nu se mai uitau. Era suficient zgomotul amenințător care se auzea în zare. Respectivii precari pietoni își dezvoltaseră în mod remarcabil auzul, asemenea unor iepuri care simt încotro să fugă atunci cînd se ițesc prădătorii. Culmea e că, în condițiile astea, mai ales pe străduțe, mașinile se dovedeau înțelegătoare: de departe păreau monștri năvălitori, de aproape niște căruțe prietenoase. Ideea e că încetineau și se mulau pe situație, în majoritatea cazurilor.
Oricum, oamenii arătau ca din altă lume: purtau toți căciuli caraghioase, de multe ori cu un moț disproporționat, ori glugi de sub care nu se mai deslușea aproape nimic. Mișunau prin aerul întunecos, tăcuți și impersonali, de cele mai multe ori. Era atît de frig încît parcă nici măcar eu nu mai simțeam poezia de altădată a mersului pe jos. Doar o încremenire și un soi de beție a înaintării: eram bucuroasă că pot s-o fac și mă miram de cîte ori ajungeam la vreo destinație. Cînd ajungeam undeva, scoteam mănuși, căciuli și fulare. Așa am pierdut vreo două căciuli gen bască, toate la fel de negre și lăbărțate, din proasta gestionare a prea multor mici accesorii de sezon. Cînd te vedeai la destinație era ca și cum ai fi debarcat pe vreo insulă străină: te adaptai, cu greu, la moravurile de acolo. Dacă, de pildă, locul în care debarcai era un mall, cenușiul înghețat de afară se transforma într-un bej palid de interior, aparent plin de viață, dar, de fapt, încremenit altfel: în baletul acelorași gesturi, de pseudo-sărbătoare – vînzătoarea acră sau amabilă care te ajută să-ți cumperi ceva sau care te sfătuiește, insistent, să nu iei un anumit produs, bodyguard-ul terorizat și fără fler, spre vîrsta a treia, care te urmărește ca o umbră, doar-doar vei ieși cu micul produs prin peretele din spatele oglinzii unde îl încerci.
După care ieșeam, din nou, din bejul palid în cenușiul înghețat, pierzîndu-mă iar în mulțimea inutilă.
Foto: adevarul.ro
