Luminile oraşului şi mici miracole
În fiecare an, cînd se aprind luminile orașului, bune, rele, ieftine, scumpe, prea ostentative, prea discrete, prea aurii, prea argintii, prea mișcătoare, prea statice etc., lumea comentează și se plînge. Probabil, pe bună dreptate. Probabil că mereu s-ar fi putut mai bine și mai ieftin. Eu, una, mă bucur, în ciuda tuturor celor de mai sus, de fiecare dată. Aprinderea luminilor înseamnă începutul sărbătorii. Începutul celei mai dragi perioade din an, pentru mine. Cea în care mi se „dă liber“ la bucurie necondiționată, așa, cam o lună. Nu e vorba doar de vreo bucurie a mea personală, ci de una, desigur, a omenirii. Măcar a unei părți de omenire, cea în care s-a nimerit să sălășluiesc și eu.
În luna respectivă, în așteptarea celebrării nașterii lui Iisus, e post, dar unul rezonabil, blînd, pe care-l poți ține dansînd. Iar societatea de consum (cît a mai rămas din ea și oricum i-am spune: hiperconsum, postconsum etc.) nu face decît să se adapteze, pe coordonatele ei, acestei bucurii. Ea știe să producă și să ceară pentru ceea ce produce. Într-o perioadă de exultare și de exaltare, micul monstru devine unul uriaș, cu infinite capete și gheare, dar cu alură de sirenă, care încearcă neobosit să ne prindă în coada ei de pește. Dacă însă ne lăsăm, în cunoștință de cauză (în loc să ne legăm de catarg), supraviețuim, cred, ba chiar ne completăm bucuria măreață cu una mică, umană, suportabilă. Cînd ne putem pune limite, în sensul ăsta, nu e atît de grav dacă ne mai cumpărăm, totuși, un îngeraș, doi (apar în fiecare an modele noi) sau vreun calendar cu pisicuțe jucăușe îmbrăcate-n hăinuțe tricotate (nu, diminutivele nu sînt o scăpare, ci o subliniere), ori vreun glob mai ecologic, mai vintage etc. Și nici dacă „punem botul“ la fugile după cadouri din ajunul sărbătorilor recunoscute, integrîndu-ne, voit, în mulțimea avidă cu aparențe furioase, care scormonește în teancuri de produse altădată insignifiante, devenite, brusc, de senzație (vezi, de pildă, pijamalele de la H&M care, legate cu o fundă roșie, suscitau interesul multora, precum și conversații absurde pe seama lor).
Cînd se aprind luminile (și sună bine „Luminile orașului“, aducîndu-mi aminte de filmul lui Chaplin, la care, cîndva, am plîns pe alocuri), vreau, de fiecare dată, să mă duc să le văd cu cineva drag. Dar nu știu cum se face că, dintre cei care s-ar putea integra în categoria asta, puțini mai sînt pe aici, dintr-un motiv sau altul. Mama mea, care, în ciuda aparenței ei de divă pretențioasă, era mereu dornică să ne facem „tura de serviciu“ în fiecare an, nu mai e printre noi. Copilul meu, de care, e drept, cu cît creștea mai mult, cu atît trebuia să trag de el ca să mai meargă cu mine într-o atare întreprindere frivolă, e plecat la studii. E adevărat, rămîne bărbatul meu, cel care m-a dus, răbdător, de cînd ne-am luat prima mașină, acum, habar n-am, 18 ani, pe unde am vrut și cît am vrut, pînă adormeam pur și simplu pe locul din față, mulțumită de alternările tapetului-peisaj.
Anul ăsta, însă, nu știu cum s-a brodit, dar, în ziua în care s-au aprins luminile, eram doar eu, fără mașină. Ca un pieton respectabil, am comandat un taxi. Șoferul de taxi a fost, carevasăzică, partenerul meu de luminițe. Cînd m-am urcat în taxi, l-am întrebat, direct, din prima: „Vă băgați? La lumini. Știu că e aglomerație.“ S-a „băgat“, fără prea multe vorbe. Adăstînd, confortabil, pe banchetă, am văzut că avea pe bord mai multe cruci decît alții, precum și o poză cu Arsenie Boca. Aglomerația crescînd, am început, evident, să facem conversație. Domnul m-a întrebat, direct și el: „Mergeți la biserică?“ I-am spus că da (atît cît pot, nu destul, ar fi fost răspunsul corect). El m-a întrebat unde. I-am spus unde și, din aproape-n aproape, mi-a povestit cum a ajuns el să fie credincios. Și cum i se-ntîmplă mereu lucruri miraculoase, cărora alții le-ar spune coincidențe. Cum, de pildă, tot voia să ajungă la Arsenie Boca, și tot nu avea timp și resurse să o facă. Pînă cînd, într-o zi, a luat o doamnă în mașină, în București, care, nici mai mult, nici mai puțin, l-a întrebat, din vorbă-n vorbă, dacă nu vrea s-o ducă la Prislop. Așa că au mers împreună în pelerinaj, doamna plătind cursa cu o sumă mică. Apoi mi-a povestit cum a rămas el orfan la 2 ani și jumătate, tatăl lui murind electrocutat cînd era cu el. Și cum nu a pus mîna pe tatăl lui, deși ar fi putut foarte bine să o facă. Și apoi cum i s-a născut copilul, miraculos, după ce nevasta lui tot nu putea rămîne însărcinată.
El vorbea pe un ton calm, deloc fanatic. Eu ascultam într-o aproape picoteală, cu un ochi la lumini, pe care le voiam impresionante (deși nu prea erau), spunîndu-i din cînd în cînd: „Așa cred și eu. Luați-o, vă rog, la dreapta“. A fost foarte frumos, ca-ntr-un film de Crăciun, în care coboară cîte un înger deghizat în pămîntean oarecare și te repune pe linia de plutire (și nu, nu s-a dovedit psihopat la sfîrșit). Și au început sărbătorile…
Foto: adevarul.ro
