Alte ritualuri de vizitator

Publicat în Dilema Veche nr. 665 din 17-23 noiembrie 2016
Alte ritualuri de vizitator jpeg

După ce am reușit să intrăm și să ieșim din hotelul cel minuscul, de la Londra, am făcut ceea ce facem mai mereu în toate orașele de prin lume în care ajungem, în prima seară: mergem să mîncăm undeva, la un restaurant de prin apropiere – nu atît de aproape încît să ajungem prea ușor, dar nici atît de departe încît să nu mai găsim drumul de întoarcere (fără firimituri și pietricele). Metoda de a-l găsi e următoarea: plonjăm pur și simplu în cartierul din jurul hotelului, ne rătăcim un pic și, cînd găsim un loc care ne spune ceva, ne urmăm instinctul și intrăm. De multe ori, nici nu mai țin minte cum se cheamă restaurantul ales în prima seară sau în ce loc a fost.

Nici nu mai contează. Contează senzația pe care o ai atunci cînd te așezi la masă, undeva în semiobscuritate, între oameni care vorbesc altfel decît tine și pe care, desigur, nu îi cunoști, comandînd niște feluri despre care habar nu ai, cu o sticlă de vin roșu în față: e o senzație de familiar, cald și sigur, amestecat cu necunoscut și risc. E o primă modalitate de luare în stăpînire a locului nou în care ai picat, una directă, gustîndu-l și nu doar privindu-l, adulmecîndu-i mîncărurile, vinurile, oamenii. De cîte ori pleci de la prima cină ușor amețit și rătăcit, simți că te-ai adaptat puțin la orașul nou, care nu e deloc al tău, dar parcă a devenit mai puțin ostil. În prima seară londoneză nu am ajuns doar la o masă de adaptare, ci și la un musical: Kinky Boots, pe muzica lui Cyndi Lauper, regia și coregrafia Jerry Mitchell, cu Matt Henry și David Hunter, la Adelphi Theatre. Chiar dacă întîrzii la teatru, lucrurile nu se întîmplă ca la noi, unde ori nu mai ești primit, ori dai buzna în sală ca nebunul și te așezi pe unde nimerești, dacă mai nimerești. Acolo se formează un grup al întîrziaților, un grup mărișor și civilizat, care se plasează în spatele unei cortine, manageriat eficient de o domnișoară zîmbitoare. Care te conduce, cu multe meandre, printre cortine și pe scări, pînă fix la locul tău oficial. De acolo te uiți cu uimire la musical-ul în care un travestit pe nume Lola salvează fabrica de pantofi (și nu de ciocolată) a lui Charlie, care o primise moștenire de la tatăl său. O salvează inițial comandîndu și acolo o pereche de cizme îndrăznețe: lungi, roșii, strîmte, de scai, cu toc. O variantă îndepărtată a motanului nostru încălțat, mai avangardistă, se poate spune. Se pare, bazată pe o poveste adevărată. În orice caz, cu o sală plină și entuziastă, ocupată inclusiv de doamne de vîrsta a treia spre a patra, în genul celor din Buenos Aires, care aplaudau frenetic la elucubrațiile Filomenei Marturano și la apariția domnului cu mustață.

Un alt spectacol, după musical, a fost Parcul St. James, de care cred că nu o să mă satur niciodată. O să mai treacă mult pînă să mă obișnuiesc cu ideea că animalele pot fi pe bune prietene cu oamenii, și nu o altă specie îndepărtată și sălbatică, temîndu-se de ei sau gata să-i atace. Poate că la Londra apropierea asta se întîmplă și pentru că locuitorii de acolo, majoritatea lor cel puțin, sînt mai educați în ce privește relația cu animalele, nu le tratează pe toate, indiferent dacă sînt veverițe sau lebede, precum pe cîinii din curtea de la țară a bunicului, care stau mai toată ziua în lanț și cărora le mai dau din cînd în cînd cîte un șut ca să nu mai latre. Tocmai de aceea, la Londra, atît veverițele, cît și lebedele, ca să nu mai vorbim de porumbei și rațe, vin și-ți mănîncă din palmă, la propriu.

O altă experiență – ce-i drept, prea scurtă – a fost pub-ul. Un pub ales la întîmplare, dar într-o seară de duminică. Plin, viu, animat. În care abia găseai un loc. Și după ce-l găseai și te așezai acolo, precum un abțibild într-o carte cu poze de completat, te integrai în tabloul general. Uneori scăpat de sub control (unii exageraseră cu alcoolul și vorbeau mult prea tare). Dar ca și cum ai fi fost în inima lucrurilor.

În sfîrșit, ultima escală „obligatorie“, într-un oraș străin: shopping-ul. De astă dată, neavînd timp, am intrat pur și simplu în primul magazin mai mare care ne-a ieșit în cale. Oamenii de acasă așteptau ceva, doar eram din România și fuseserăm la Londra. Împreună cu o mulțime indefinită de femei din toată lumea, cu văl sau fără, avide și ele să și marcheze statutul de vizitatoare-cumpărătoare într-unul din orașele globale, am dat iama printre pulovere și am cumpărat vreo trei, pentru diverse persoane. După o agitație haotică printre rafturi, am reușit să mă înființez la casă cu prada modică, aș zice. Cînd am ajuns cu ele acasă, am descoperit că luasem unul mai mic cu vreo trei mărimi decît ar fi trebuit. Dar îmi făcusem datoria de consumator.

În final, ne-am îndreptat spre același spațiu de trecere – aeroportul, desigur. Am comandat un Uber al cărui șofer purta un nume românesc. S-a confirmat că era de-al nostru și am stat mult de vorbă cu el: ne-a povestit cum s-a dus la Londra șase luni ca să învețe engleza și i-a plăcut atît de mult acolo încît nu s-a mai întors niciodată.

Foto: wikimedia commons

Cea mai bună parte din noi jpeg
Promite-mi doar ce poți
„Pot să-ți promit că voi fi atent, că voi încerca să nu greșesc, dar nu pot să-ți promit că o să mă fac bine”.
Zizi și neantul jpeg
Alte stradale
Dar astăzi strada, în general, a devenit mai agresivă. Poate la fel de plină ca-n anii ’90, dar într-un alt mod.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Două kilograme și jumătate și alte cugetări
Este un text despre lipsa de acceptare a bolii și a morții.
E cool să postești jpeg
Cum inventezi mîndria națională
Ne iubim, așadar, compatrioții? Ne simțim bine în România? Sîntem mulțumiți cu traiul nostru?
p 20 WC jpg
Din ce sînt alcătuite viețile noastre?
Altfel, lumea nu este locuită nici de păcătoși iremediabili, nici de creștini perfecți. Intervalul este numele metafizic al obișnuitului pe care îl locuim.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Marele Premiu pentru filosofie al Academiei Franceze
Anca Vasiliu a contribuit constant la crearea punților dintre cultura care a primit-o și i-a recunoscut totodată expresivitatea stilistică a scrierilor sale
p 24 1 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Gino a intrat în Cartea Recordurilor ca fiind cel mai bătrîn cîine din lume: are 22 de ani și încă se ține bine.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Biroul meu de astăzi e același
Mă întreb tot mai des dacă, în loc să devină o gazdă pentru o viață mai bună, lumea nu s-a transformat cumva într-un birou universal în care ești mereu de găsit.
Zizi și neantul jpeg
Diverse, stradale…
Omniprezenți, pe vremea de atunci, în orele de lucru, erau cerșetorii și cei care sufereau de boli psihice.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
De ce trăiesc nemții cîte o sută de ani, sănătoși și întregi la cap?
Pentru mine, Berlinul este orașul cel mai bine organizat, ca infrastructură și ca tot, dar în care te simți cel mai liber.
E cool să postești jpeg
Unde-i tocmeală mai e păsuire?
„Pot rezista la orice, mai puțin tentației”.
p 20 WC jpg
Cafea sau vin?
La fel ca vinul, cafeaua are, în legendele ei de origine, o întrebuinţare spirituală.
Theodor Pallady jpeg
Energii divine necreate...
Teologia creștină s-a cristalizat în numeroase orizonturi lingvistice, dar ortodoxia a rămas în mare măsură tributară geniului grecesc.
640px Bucharest, Drumul Taberei (16307818580) jpg
Drumul Taberei 2030
Fidel Castro a fost plimbat pe bulevardul Drumul Taberei
p 24 S M  Georgescu jpg
Cu ochii-n 3,14
Pe o dubă destinată livrării unor produse, o adaptare a limbajului telefoanelor „fierbinți“ din anii 2000: „Livrez orice! Ia-mă! Sînt electrică!“
Cea mai bună parte din noi jpeg
Rămîi pe culoarul tău
Mi-a luat o jumătate de viață să înțeleg că oamenii nu pot fi înlocuiți și că creativitatea noastră este cea care ne legitimează unicitatea.
Zizi și neantul jpeg
Obiecte și dispariții
Țin minte că pe ultimele le-am văzut cam atunci cînd s-a născut copilul meu. Atunci au fost, la propriu, obiecte de trusou.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
E cool să postești jpeg
În goana vieții
„Nu juca acel joc la care te obligă un semafor care decide pentru tine cînd e timpul să mergi, cînd să te oprești. Stai puțin nemișcat și gîndește-te.”
p 20 Walter Benjamin  WC jpg
Geografii spirituale (II): orașul
Walter Benjamin nu vorbește, desigur, despre o transcendență personală, nici măcar despre una în sens tradițional.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Hypatia. Adevăr și legend
Uciderea Hypatiei de către un grup de fanatici care-și spuneau creștini e un fapt istoric incontestabil.
p 24 E  Farkas jpg
Cu ochii-n 3,14
Altfel spus: e sexul normal „mai puțin” decît devierile anal-orale sau este perversiunea supremă?
Cea mai bună parte din noi jpeg
Povestea merge mai departe
Unul dintre motivele pentru care am dorit să mă mut în București au fost concertele.
Zizi și neantul jpeg
Călătoria prin orașul-pădure
Paltoanele noastre cu siguranță erau: parcă ne camuflau, ne făceau să ne pitim în peisaj. Într-un fel, așa ne simțeam în siguranță.

Adevarul.ro

image
Andreea Antonescu, supărare mare înainte de naștere. Totul are legătură cu fiica sa: „E foarte greu pentru mine“ | adevarul.ro
Deși așteaptă cu nerăbdarea aducerea pe lume a celui de-al doilea copil, Andreea Antonescu are o amărăciune în suflet. Fiica ei a ales să locuiască în SUA, alături de tatăl său, după ce s-a pronuntat divorțul dintre părinții săi.
image
Halep jubilează: Victorie mare în cazul de dopaj. Explicațiile venite pe filiera TAS | adevarul.ro
Simona Halep (31 de ani) poate răsufla ușurată după mult timp.

HIstoria.ro

image
Katiușa, „orga lui Stalin“: O revoluție în materie de artilerie autopropulsată
Adevărata revoluție în materie de artilerie autopropulsată a venit de la ruși: teribilele lansatoare multiple de rachete Katiușa.
image
Una dintre cele mai spectaculoase descoperiri arheologice ale tuturor timpurilor
Fără îndoială, una dintre cele mai spectaculoase descoperiri arheologice ale tuturor timpurilor a fost scoaterea de sub cenușă a orașului roman Pompeii, redus la tăcere în vara lui 79 de erupția vulcanului Vezuviu.
image
Drumul spre Alba Iulia: Cum au ajuns românii la Marea Adunare Națională
Așa cum se înfățișează din literatura memorialistică, majoritatea delegaților ori participanților sosesc la Alba Iulia cu trenul. Numai cei din așezările aflate la distanțe mici călătoresc cu alte mijloace de transport.