Bad Moms
După How to Be Single (Christian Ditter, 2016), un alt film de serie să zicem B îmi atrage atenția: Bad Moms (Jon Lucas, Scott More, 2016), cu Mila Kunis, Kathryn Hahn, Kristen Bell. De ce? Desigur, nu pentru calitățile lui cinematografice excepționale. Ci pentru că încearcă, la nivelul lui, să spargă niște șabloane. Dacă How to Be Single reabilita posibilitatea de a trăi fericit fără să fii într-o relație, Bad Moms ne oferă o portiță de scăpare din îndatoririle obligatorii de mamă. Îndatoriri despre care nimeni nu spune că n-ar trebui să ți le îndeplinești, dar care nu trebuie duse la bun sfîrșit astfel încît să devină o povară.
Meseria de mamă a fost una pe care am exercitat-o, conștiincios, cam douăzeci de ani la rînd. Mi-am exercitat-o conștiincios și cu plăcerea retrăirii copilăriei, în alt timp și în alte condiții. Și totuși, ar însemna să mint și să-mi înfățișez lucrurile într-o lumină falsă dacă nu aș recunoaște că am avut și momente îngrozitoare, de criză absolută și evidentă, precum personajul Amy (Mila Kunis) din film.
Au fost momente în care am vrut să fug undeva în lume și să abandonez totul. Momente de epuizare și de neputință, în care chiar îmi desfășuram înaintea ochilor un întreg scenariu al respectivei fugi (e drept că aveam probleme cu plasarea acestuia într-un cadru real, dar, cum nu s-a ajuns niciodată la etapa asta, nu erau esențiale). În care filme precum Orele (The Hours (Stephen Daldry, 2002) sau Revolutionary Road (Sam Mendes, 2008), cu scenele lor de revoltă maternă extremă, deveneau obsesii: cea din Orele în care Laura Brown (Julianne Moore), după serbarea, împreună cu copilul ei de cîțiva ani, a aniversării aparent idilice a soțului, fuge de acasă într-un hotel în care e gata să se sinucidă – nu o face, în schimb, la scurt timp, pleacă de acasă de tot, nenorocindu-și copilul pe viață; și cea din Revolutionary Road, în care April (Kate Winslet) se sinucide de-a dreptul după ce prepară, cu calm și stil, un mic dejun conținînd o omletă perfectă. În realitate, în afara acestor scenarii pînă la urmă vagi, nu am făcut niciodată nimic radical. Am ales doar evadări benigne, de tipul mersului la film sau ieșitului în oraș, chiar la McDonald’s, în timp ce copilul rămînea acasă, în siguranță, cu o bunică sau o bonă.
Nici în Bad Moms, Amy și prietenele ei nu fac ceva cu mult diferit. În plus față de evadările mele din perioada copilăriei mici a odraslei mele, ele se duc la băut cu fetele pînă se fac mangă. Pe vremea aceea, pe la începutul anilor 2000, în ce mă privește, conceptul ăsta, în lumea mea, nu prea exista. Cel mult te puteai „face mangă“ acasă, cu o bere, două sau un pahar – două de vin, în timp ce copilul dormea și tu te uitai pe geam, disperată, ca o Penelopă în mizerie, așteptînd să-ți vină Ulisele din mai micile războaie troiene învecinate.
Nu pot uita nici pînă-n ziua de azi, cînd, slavă Domnului, sînt o persoană pe picioare și în mișcare, apăsătoarele momente de așteptare, cînd condiția de mamă – și de femeie, în general – mi se părea una dintre cele mai de speriat calamități. Și asta nu pentru că nu m-aș fi simțit bine cu copilul meu (tocmai aici era partea bună, formidabilă), ci pentru că mentalitatea comună în privința maternității, pe atunci cel puțin, era una greșită: plutea în aer o raportare nescrisă, neoficială, la un sistem patriarhal implicit. „Trebuia“ (dar, de fapt, nimeni nu te obliga) să aștepți ceva de la un patriarhat neprecizat, dar foarte puternic, care „trebuia“ să te protejeze și să-ți rezolve „toate problemele“ legate de maternitate și feminitate.
Doar după ce am reușit să mă tîrăsc în afara acestei mentalități am putut, în cele din urmă, să fiu o mamă nu bună, ci mai destinsă și mai fericită. Precum cele din film. Pînă atunci fusesem o mamă bună, oricum. Cei din afară mă vedeau ca pe un soi de întrupare a maternității, ca pe o mamă fanatică. E adevărat că întreprindeam acțiuni excesive, precum aproape datul afară din casă al unei persoane care a refuzat să fumeze la bucătărie și a ținut morțiș s-o facă în sufragerie, de față cu odrasla mea de cîțiva anișori.
După perioada fanatică și după ce copilul meu a mai crescut, el a început să-mi devină un soi de partener în petrecerea timpului într-un mod plăcut. Ieșeam împreună în lume (de multe ori și cu bunica) și cel mic, în timp ce se făcea tot mai mare, o descoperea sub ochii mei. Iar eu mă bucuram să l văd descoperind-o. Fie că era vorba de un film prea violent, preucm cel la care l-am dus, din greșeală, prea devreme – film după care aproape nici un altul nu a mai fost de nevăzut sau de neînțeles –, urmate, toate, de cîte o discuție ușor stînjenită, din partea mea, în final, în care îi precizam (!) că realitatea e realitate și ficțiunea ficțiune, spre amuzamentul lui. Fie că era vorba de o ieșire în parc, la restaurant sau în oraș, oriunde.
Ideea e că maternitatea, așa cum reiese și din Bad Moms, la nivelul lui, poate fi o plăcere dacă nu o trăiești închistată în reguli și așteptări absurde. Totul e să-ți dai seama de asta la timp.
