Cupluri, în vacanţă
Pentru cupluri, vacanța e un fel de probă inițiatică. Nu doar pentru cele rodate de mult, ci, poate, mai ales pentru cele noi. Să-ți petreci tot timpul alături de cineva, și nu doar cele două-trei ore de seară, cînd vii de la serviciu, bei un pahar de vin, te uiți la un serial, te giugiulești și apoi adormi, poate fi minunat. Sau de-a dreptul traumatizant.
Îmi readuc aminte de prima mea vacanță cu partenerul meu din facultate, vacanță care s-a petrecut, lipsit de imaginație, la Sinaia. Mi se părea, cum se zice, că, dacă sînt îndrăgostită și „lumea e a mea“, fiecare moment petrecut cu alesul trebuie să fie unul senzațional. Pură adrenalină. Ce înțelegeam eu, pe atunci, pe la sfîrșitul anilor ’80, prin asta? Consum, eventual consum nocturn, în spații și la ore interzise. Dans și expediții. Barurile, pentru un copil cuminte dintr-o epocă plină de interdicții, se conturau fantasmatic drept locuri ale pierzaniei. Mai ales că, pe vremea lui Ceaușescu, orele nocturne erau aproape interzise, totul se termina în principiu cel mult pe la 12 – ceea ce făcea ca orele de după să pară misterioase, palpitante. Cert e că, avînd toate aste bazaconii în minte, am reușit să pătrund în spațiul interzis al unui bar de pe Furnica. Atunci cînd am ajuns acolo, cu foarte puțini bani, tot ce am reușit să fac a fost să beau un pahar de coniac. După care am terminat banii și ne-am întors la București.
Lăsînd deoparte acest exemplu extrem, cuplurile se testează, cu siguranță, în vacanțe. Unul vrea chestii senzaționale, în timp ce celălalt visează doar să stea liniștit într-un loc – dacă se poate, același –, să citească și să cugete la marile opere ale vieții lui. Unul se scoală dis-de-dimineață și vrea acțiune, își dorește să hălăduiască prin locuri necunoscute, să exploreze. Celălalt se trezește pe la ora 14, după o noapte de băut, și nu vrea decît s-o ia de la început. Unul ține să se arunce în valuri, să escaladeze crestele digurilor ori alte chestiuni neînfricate sau iraționale. Celălalt vrea să stea pe cearșaf, să se bronzeze uniform și reglementar, cînd pe-o parte, cînd pe alta, și să intre în apă doar cînd nu sînt valuri, înotînd strict de-a lungul malului pe o linie fixă.
Mai grav și mai derizoriu e atunci cînd apar disensiunile în treburi pragmatice, ale conviețuirii de zi cu zi. Unul face duș impecabil, nelăsînd nici o picătură pe niciunde, darămite vreun fir de păr. Altul, în schimb, stropește tot ce prinde și lasă urme din podoaba sa capilară peste tot. Exemplele ar putea continua mergînd spre chestiuni fiziologice tot mai abjecte… Ideea e că ar fi bine să te potrivești cu partenerul și în aste meschine chestii. Dacă nu te potrivești din start și există oarecare bunăvoință de ambele părți, urmează lungi luni de educație în paralel. Lungi și istovitoare. Uneori, cu succese.
În sfîrșit, există chestiunile „de principiu“ în legătură cu care cuplurile trebuie să se pună de acord. Concepții și filozofii generale de viață, în care unul sau altul vor să-și impună teoriile despre lume și viață. Am asistat la cîteva asemenea scene chiar anul ăsta, la mare: o tînără mamă luase mobilul și voia să-și facă un selfie semi-sexy pe malul mării. Bărbatul, bărbos și solid, s-a apropiat de ea și i-a făcut observație, spunîndu-i că nu e pițipoancă să facă așa ceva. O altă tînără, gravidă, stătea la o masă așteptîndu-și bărbatul. Cînd acesta a venit, în sfîrșit, ea se juca cu telefonul. Respectivul bărbat, un tînăr cu o față prea rotundă și prea hotărîtă, i-a spus că doar promiseseră să-și lase telefoanele deoparte… Un cuplu foarte în vîrstă se afla la o altă masă și doamna tot cîrcotea, cu una, cu alta: pe scurt, voia mai mult din toate. Un vin mai bun, o masă mai bună, un chelner mai cinstit. Domnul bătrîn, cumva mai împuținat decît ea, dar cu o alură înțeleaptă pe linia mulțumit cu ce i-a dat soarta, nu a avut decît o singură replică: „Hai, dragă, să mergem“.
Totul e ca în cuplurile respective să se mențină măcar un statu quo civilizat, ca să nu se ajungă ca-n cîteva filme care m-au îngrozit. Dacă subiectele filmelor converg pe alocuri, nivelurile lor cu siguranță sînt complet diferite: Amour, al lui Haneke, care ne oferă o definiție și o evoluție a iubirii, extraordinare cinematografic, dar suficiente să smintească niște minți mai necoapte, Bitter Moon al lui Polanski, în care la alt nivel, mai dramatic și cu mai multă acțiune, ți se arată cum se poate ajunge de la pasiune la ură și crimă. Și, la un nivel și mai jos, By the sea, filmul regizat de Angelina Jolie, care, departe de a fi un film mare, are, totuși, din punctul meu de vedere, o calitate: aceea de a reda o anumită stare, prezentă uneori în cuplurile „antice“ – cea de neclintire, dar nu în sens bun, ci de amorțire fizică și psihică ce poate apărea, uneori, cînd resursele celor doi tot scad.
Dar, pînă la filmele respective, am văzut că ale noastre cupluri neaoșe, prezente, de pildă, pe litoral, au încă destule de împărțit – fie doar roaderea unui porumb copt, înfulecarea unei hamsii sau lipăirea unei halbe de bere.
