Teleportare temporară
Aproape de cîte ori am călătorit într-un alt loc, am avut o senzație ciudată. De teleportare (așa cum știu eu despre asta nu din teoriile științifice, ci din serialul Star Trek, care „se dădea“ duminicile, parcă, în tinerețea mea).
Iuțeala călătoriei cu avionul este, evident, una dintre cauze. Cînd călătorești undeva în Europa, nici nu te-ai urcat bine în avion, că ai și coborît. Cu toate „procedurile“ de zbor, dacă mergi în Austria, Franța sau chiar Anglia, abia ai timp să citești două pagini dintr-o carte sau să schimbi două vorbe cu vecinul de scaun. Fie că aceștia își povestesc pur și simplu viețile sau poartă conversații mai elevate despre soluțiile optime de guvernare a lumii, despre apropierile dintre statul socialist de pe vremuri și cel capitalist dintr-o parte a țărilor Europei de Vest, și despre modelul danez, despre posibilitatea întoarcerii în România din emigrație etc.
După aterizare, te trezești, așa, tam-nesam, într-un alt spațiu, altul, dar, în același timp, în multe țări europene, într-un fel, același. În mai toate aeroporturile mari ale lumii treci prin aceleași ritualuri pînă să ajungi la hotelul – și el, în general – parte a unui lanț, în care tragi pe dreapta: controale, bagaje, taxiuri. Cu intermezzo-ul obișnuit alcătuit din conversația cu șoferul de taxi, un soi de barometru al variantei populiste a situației din țara respectivă. La Londra, de pildă, trecînd prin fața Buckingham Palace, despre ce altceva mai bun puteam vorbi decît despre familia regală și povestea Dianei și a lui Charles, care ne a marcat viețile (cel puțin mie, uneia)? Nu putem uita nici nunta lor fabuloasă și nici îngrozitoarea moarte a Dianei. Părerea șoferului de taxi era că Diana nu a fost născută să fie regină, deși are destule calități, și că a făcut o greșeală „combinîndu-se“ cu Dodi Al-Fayed. (Eu aveam altă părere, dar m-am abținut.) După care a adăugat că, atunci cînd Charles va deveni rege, Camilla nu va putea fi, niciodată, regină (ceea ce, desigur, m-a mai binedispus) și că, spre deosebire de Diana, Kate Middleton știe ce face. Dar și că regina va da o serie de mese pentru populație, de ziua ei, pe 21 aprilie, cînd va împlini 90 de ani.
De altfel, regina putea fi văzută pe toate gardurile, dacă pot spune așa, prin magazinele de suveniruri, sub forma unei păpușele horror care dădea din cap precum cîinii din Daciile de altădată. Sau era portretizată împreună cu cei doi cîini mici – și n-aș spune frumoși – ai ei. Alături de faimoasele autobuze, cabine telefonice, cutii poștale, Big Ben, London Eye, soldatul de gardă la Buckingham și ursulețul Paddington. London Eye în care ne-am și dat, de altfel, în buna tradiție a turistului conformist. Și din care am văzut ce era de văzut, destul de încet și plicticos, bucurați doar de entuziasmul unui mic domn Goe portughez care alerga entuziasmat dintr-o parte-ntr-alta a cabinei. Cel mai neplăcut mi s-a părut că, înainte să ne urcăm, ni s-a făcut o poză obligatorie – pe care, ieșind horror, am fost îndreptățiți s-o refuzăm.
Dacă, din London Eye, Londra nu m-a cucerit, mergînd pe malul Tamisei, la pas, am trăit aceeași senzație fericită dintotdeauna. Augmentată de plimbarea prin St. James Park, cînd nu mi-a venit să cred că o lebădă, cît se poate de adevărată, s-a oprit fix în fața noastră să-și curețe penele impecabile, iar cînd și-a întins gîtul, era atît de incredibilă în maiestatea ei. De altfel, acolo toate animalele erau mult mai prietenoase ca-n București: veverițele veneau și-ți mîncau la propriu din palmă, iar porumbeii se așezau pe tine ca să te pozezi cu ei.
Sau de șederea, de scurtă – dar consistentă – durată, în biserica St. Martin in the Fields, unde am nimerit la o repetiție a Anotimpurilor lui Vivaldi. Evident, publicul era admis și spectacolul era fascinant: violonista întîi sau, cum să-i zic, o doamnă despre care noi am spune, stereotip, că-i tipic britanică, se ridica, după fiecare bucată cîntată, și le mai spunea cîte ceva celorlalți instrumentiști, le dădea indicații care nu păreau critice, ci entuziaste, și apoi iar o luau de la început. Și am mai intrat într-o altă biserică, nu mai știu care, unde homeless-ii dormeau, bine înveliți, pe un rînd de bănci, iar credincioșii adunau haine pentru ei.
Și iar am mai fost uimită, pozitiv, că aici oamenii chiar treceau pe verde. Spre deosebire de Boston, de pildă, unde era un soi de înțelegere tacită între pietoni și mașini, o negociere prietenoasă a regulilor. Nici aici, probabil, nimeni nu te-ar fi călcat dacă ai fi trecut pe roșu, dar s-ar fi mirat, într-un mod evident.
Senzația de teleportare despre care vorbeam la început am simțit-o cînd am ajuns la hotelul, de altfel foarte fancy, în care am nimerit: brusc, nu mai eram în propria mea casă, cu regulile mele fixe de supraviețuire, ci-n cu totul alt loc, făcînd alte gesturi și, cumva, aceleași. După o zi acolo, senzația s-a mai estompat. Și apoi, ne-am întors.
