Fîsîirea în cauză se așterne cam de dinainte de revelion: de prin ultima zi de Crăciun, simți că magia e pe cale de dispariție și începe să se instaureze o cvasi-panică pe care, cu cît zilele trec, cu atît mai puțin o poți stăpîni. Totul culminînd cu prima zi a noului an.
Anul acesta, am descoperit dintr-o întîmplare, se împlinesc 50 de ani de la moartea lui Walt Disney (1901-1966). Or, Walt Disney este cu siguranță, pentru mine, una, un mentor. Recunosc, cu emoție și rușine în același timp, că „modelul Disney“ a fost cel în care am crezut și după care m-am ghidat timp îndelungat.
În anul de grație 1986 îmi petreceam, destul de tihnit, ultimul an de liceu la Școala Centrală de azi, pe atunci „Zoia Kosmodemianskaia“ – un soi de pension comunist, în care eram incredibil de multe fete, cu doar cinci băieți în clasă. Într-o atmosferă, deci, nu prea sănătoasă, mă pregăteam pentru dificilul examen la facultate.
Ca să-i asigure strănepotului un viitor cît de cît, i-a pus acestuia, cam de pe cînd avea 3 ani, cît a fost în viaţă şi în putere (încă vreo patru ani), bani la CEC. Cîte o sumă nu mică, nici mare, ci modică, lunară, în consonanţă cu cinstea exmplară a bunicului meu.
Anul ăsta am plonjat cu capul înainte în ligheanul cu sărbători, mai mult ca niciodată. M-am lăsat dusă de val, cu toată bunăvoința de care n‑am mai fost în stare de mult. Doar că un spiriduș malițios a fost mai mereu pe urmele mele, dejucîndu-mi, la limita cu dezastrul, intențiile aparent nobile.
Filmele de Crăciun, cu morala lor siropoasă, și miracolele lor previzibile, și aproximativ mereu aceleași, cu schema lor fixă și cele cîteva variațiuni – în loc să mă dezguste, continuă să mă atragă. Mă pot uita la ele aproape infinit, cu stoicism (uneori sînt, recunosc, îngrozitor de plicticoase) și un zîmbet tîmp.
Am crezut în Moș Crăciun pînă la 13 ani. Și nici nu aveam cum să nu cred, cînd am crescut într-o familie pentru care mitologia era realitate. Tatăl meu era principalul responsabil al acestui fel de supraviețuire, pînă la urmă, într-o, de fapt, mizerabilă Românie comunistă.
În București merg pe jos, uneori, pe străduțele din zona Rosetti – Carol – Călărași. O doamnă cu părul alb stă aproape mereu la un geam de la parter. Nu e foarte veselă, dimpotrivă, are una din fețele alea cu gura în formă de semicerc invers pe care le desenează copiii.
În fiecare an, aștept, ca pe un miracol, aprinderea luminilor de Crăciun ale orașului. În fiecare an, discuțiile în ce le privește sînt aceleași: cît au costat, dacă și cît au furat cei care le-au pus, cum sînt ele mai urîte decît anul trecut – ba prea sărăcăcioase, ba prea luxuriante, ba prea reci, ba prea calde…
De-a lungul timpului, Dilema, veche sau nu, a tot făcut Dosare despre femei. Unele, radiografii pur și simplu, altele militante, altele mai poetice. Am avut, cîndva, chiar și o temă despre bărbați…
Week-end-urile pot fi, de multe ori, minunate și, de tot atîtea ori, întunecate. Sînt două zile lungi în care poți face foarte multe lucruri, în care poți recupera tot ce n-ai reușit în timpul săptămînii. Teoretic.
Şi pentru mine, ca și pentru numeroși alți oameni din România comunistă (ca să nu mai vorbesc de cei din lumea largă), Parisul reprezenta, pe vremea aceea (anii ’80), Occidentul. Mama mea cunoștea oameni la Paris, aspira să se ducă la Paris și, pînă la urmă, după destule eforturi, chiar a reușit să ajungă la Paris.
În tăvălugul lucrurilor îngrozitoare care s-au întîmplat la Colectiv, au existat și destui oameni care au făcut mai mult decît bine. Oameni care i-au pus pe alții înaintea lor și s-au sacrificat pentru ei, care au pus binele altora înaintea propriului lor confort.
Am învățat, probabil asemenea multor oameni din țara asta, să nu am încredere în aproape nimic din ce mi se oferă, fără să mă documentez detaliat în legătură cu respectivul loc sau serviciu înainte. Am înțeles că, din păcate, nu poți lăsa lucrurile din mînă și nu te poți relaxa.
De cînd mă știu, am trăit în România pe care mi-am ales-o, deliberat, drept loc al existenței, într-o lume aproximativă. Ne oprim din aproximațiile noastre doar cînd o dăm în bară evident, cînd o facem lată în sens negativ: pe scurt, doar atunci cînd acțiunile noastre au consecințe dramatice și mor oameni.
Sfîrşitul basmului „Tinereţe fără bătrîneţe“ continuă, de cîte ori re-dau de el, să-mi inducă o tristeţe sfîşietoare. Aşa mi s-a întîmplat şi mie cînd m-am întors, după mult timp, în locurile copilăriei mele. Nimic nu mai seamănă cu ce a fost, şi nu neapărat într-un sens bun.
În fiecare an, toamna tîrziu, cînd lumina aurie se cam transformă în întuneric mocirlos, încep să simt cum se apropie Crăciunul. Crăciunul e, pentru mine, reperul absolut. Toate celelalte se măsoară şi se apreciază de la un Crăciun la altul.
În cadrul Astra Film Festival de anul acesta, a fost prezentat şi programul „Viaţa în comunism“. La o jumătate de secol de la instalarea dictaturii lui Ceauşescu şi la mai mult de douăzeci şi cinci de ani de la Revoluţie, programul a încercat să desluşească în ce măsură documentele vizuale din epocă ne pot oferi o cheie pentru înţelegerea realităţii pe care o reflectă.
Cînd afară plouă, depresiv, şi cînd lumea din jur îşi arată, sistematic, impasibila indiferenţă, unii dintre noi tindem să ne construim vizuini subetajate: ne ascundem în cutii din alte cutii, tot mai mici şi mai afunde. În întunericul capitonat, nu prea mai vedem ce se întîmplă, dar ne e un fel de cald şi bine, un cald şi bine finit, limitat, circumscris.
Toamna se amestecă toate: tot soiul de începuturi, precum cel veşnic, al diverselor forme de şcoală, ori reîntoarcerea la treabă după vacanţă, cu sentimentul sfîrşitului şi melancolia asociate cu frunzele care cad, pomii care rămîn golaşi şi natura în belşug (conform compunerilor) şi, apoi, în expectativă. E un amalgam cînd fericit, cînd melancolic, cumva în anticamera evident fericitului decembrie.
Cînd ceva se schimbă în viața în ta, cînd oamenii importanți de lîngă tine nu mai sînt aceiași, în diverse feluri, apare un la început nematerializat, indefinit și neconturat sentiment de out of place.
Sînt unele zile în care, chiar dacă nu ai verificat cu astrologii, ţi se întîmplă numai chestii neplăcute. Ai doar ghinioane, cum ar zice cei care cred în noroc şi în reversul acestuia. Sau, cine ştie, ai fost deocheat – conform teoriilor celor care ciulesc urechea la asemenea interpretări.
Ce poate face un proaspăt turist într-un oraş nou şi necunoscut? Evident, ture (pe străzi necunoscute, într-o explorare bezmetică) şi tururi. Tururi organizate, cu autobuze, de cele mai multe ori standardizate, în care un ghid plictisit, cu aparenţă vioaie, îţi spune aceleaşi şi aceleaşi chestii prăfuite.
Oana era ceea ce acum își tot doresc, sus și tare, fetițele: o Prințesă, în adevăratul sens al cuvîntului, în ciuda epocii în care se nimerise să viețuiască. O prințesă care ar fi cîștigat, bag mîna în foc, ”concursul” cu bobul de mazăre din poveste: l-ar fi simțit cu siguranță, prin oricîte saltele.
Cantitatea şi mărimea sînt măsurile lumii care ne-au marcat în Boston. Desigur, pe lîngă farmecul şi frumuseţea unuia dintre cele mai vechi oraşe americane, cu serioasă tradiţie democratică, despre care toţi spun şi care chiar este un oraş european, unde te poţi plimba în voie, pe jos, pe trotuarele largi… Totul, acolo, e mult mai mult şi, în general, mai mare: maşinile, porţiile, oamenii.
Pentru prima dată am zburat cu avionul prin 1993, spre Paris. Era o zi însorită de vară (după cum ne-au învăţat compunerile şcolare să începem), cu un cer iremediabil de senin. Eram îndrăgostită, şi zborul a fost precum cel din filmele siropoase cu pretenţii, în care sînt scene cu visele protagoniştilor: lin şi idilic.
În ultimul timp, precum bine se ştie, mulţi oameni sînt tot mai ocupaţi, se află într-un du-te-vino continuu, pentru lucruri fie mari, fie mărunte, nu contează: contează să fie ocupaţi, să fie mereu on the run…
În momentele de restrişte, sînt două filme pe care mi le tot pun şi pe care cred că le-am văzut de douăzeci de ori: It’s Complicated (Nancy Myers, 2009), cu Meryl Streep, Alec Baldwin, Steve Martin, şi Something Gotta Give (Nancy Myers, 2003), cu Diane Keaton, Jack Nicholson, Keanu Reeves.
M-am gîndit că mi-ar plăcea să fac voluntariat, că sînt locuri şi situaţii în care cred că aş putea pune umărul sperînd că se va schimba ceva. Că se va schimba atît pentru cei pe care îi voi ajuta, cît şi pentru mine, ca persoană care, după o oarecare experienţă de viaţă, are nevoie şi de alt tip de motivaţii existenţiale.
Romanul Lenei Andersson, Pasiune pură, distins cu premiul August, e fascinant şi înspăimîntător în acelaşi timp. Povestea de dragoste dintre ziarista Ester Nilsson şi artistul plastic Hugo Rask ne oferă, în variante extreme, perspectiva feminină şi cea masculină asupra unei relaţii – cu diferenţele evidente dintre ele.
Cred şi sper că există un mod complezent discret, în situaţii de-astea ambigue, care par atît de pozitive, încît rişti să nu vezi drama din ele, mai ales dacă ţi-e mai comod aşa. Sper să fiu şi eu în stare să înţeleg lucrurile astea, să fiu alături de cei aflaţi în situaţii asemănătoare, pe muchie de cuţit, într-un mod complezent neintruziv şi deloc omniscient.
Dl Brilinsky ne plimbă prin uriaşul teritoriu al Sarmizegetusei Regia, unde sînt atîtea de văzut şi de explicat. Dar şi atîtea necunoscute. E un loc care te fascinează, dar pe care îl înțelegi parţial.
Cînd ai familie şi mai ales copii (şi, desigur, nu doar atunci), nu doar tu îţi trăieşti viaţa, ci şi ea te trăieşte pe tine. E un loc comun, ştiu, dar l-am simţit pe pielea mea, cu ocazia unei aniversări importante – şi mai ales considerabile. Cu ocazia respectivei aniversări am „răsfoit“ albumele de pe computer.
Cînd îți mor oameni apropiați foarte devreme, nu prea îți mai poți pune problema dacă după viața asta mai urmează alta. Existența ”lumii celeilalte” se conturează, instinctiv, ca ceva de la sine înțeles, fără de care nu ai mai putea să supraviețuiești.
Mică fiind, mersul la mare era un fel de obligaţie de familie. Deşi am copilărit în vremuri comuniste, vacanţele erau, pentru noi, mai curînd un soi de migraţie la… moşie. Doar că moşiile nu erau ale noastre, ci ale statului.
În ultimul timp, precum bine se știe, mulți oameni sînt tot mai ocupați, se află într-un du-te vino continuu, pentru lucruri fie mari, fie mărunte, nu contează: contează să fie ocupați, să fie mereu on the run...
În subsolul blocului meu şi într-un fel de minicurte interioară din faţa gemuleţului de la subsol s-a aciuat o pisică. O pisică foarte mică, firavă, tărcata clasică, în nuanţe mai deschise. O mîţă despre care ai crede că e pui, cînd, de fapt, s-a dovedit că e o vajnică mamă.
Călătoriile, în special cele prin ţară, urmează, de cînd mă ştiu, cîte un pattern deja consacrat. Evident, nu e unul universal, e doar pattern-ul meu personal: îmi aleg şi eu, din realitatea din jur, strict ce mă interesează, mă emoţionează şi mă pune pe gînduri.
Despre Ultima Thule, cartea de poezii a lui Sorin Vieru, apărută recent la Humanitas, Ion Mureşan, în Cuvîntul introductiv, spune că e o carte fără sfîrşit: „Cel puţin eu unul nu am reuşit să o gat în mine şi, de fiecare dată, în funcţie de starea sufletească şi de momentul zilei în care o citeam (…) mi s-a părut că parcurg o altă carte.“
Copilul meu dă bacalaureatul. Nu pot rezista să-mi aduc aminte de multele examene pe care am fost obligată să le dau, pe cînd eram de vîrsta lui şi mai mică.
Mai întîi, anul acesta s-au împlinit 100 de ani de la naşterea lui Gică Petrescu (2 aprilie 1915), iar la anul se vor împlini zece ani de la moartea sa (18 iunie 2006). Apoi, Gică Petrescu a fost un fenomen. Un fenomen al muzicii de petrecere, lăutăreşti, uşoare.
Nunţile sînt, de obicei, subiect de comedii (romantice). În care, e adevărat, înaintea momentului idilic final se mai ţes ceva intrigi, mireasa mai are niscaiva dubii, mirele o ia razna, mai sînt cîteva momente grosiere pe la petrecerea burlacilor…
Contactul fizic, cu oameni care-ți sînt apropiați, dar nu cei mai apropiați, își are rostul, atîta vreme cît respectă limitele nescrise ale bunului-simț și ale afecțiunii nesufocante interumane. Uneori, face foarte bine, are un efect reconfortant și energizant.
Nu ştiu cum se întîmplă, dar se nimereşte cîte un an în care totul se... aniversează. Se împlinesc X ani de la terminarea liceului, Y ani de la absolvirea facultăţii, un număr remarcabil de ani de la căsătorie, un altul şi mai impresionant de la prima iubire... etc.
Am văzut, de curînd, două comedii pe care le-aş putea numi feministe: Spioana (Spy, 2015, în regia lui Paul Feig) şi Tonul perfect (Pitch perfect, 2012, în regia lui Jason Moore). Amîndouă duc ceea ce aş putea numi „feminismul populist“ dincolo de limitele trasate, cîndva, de alte filme mai vechi ale genului.
Din definiţiile de mai sus rezultă următoarele: în primul rînd, dislexia nu ţine de anormalitate şi nu are nici o legătură cu retardul mintal sau cu vreun grad de handicap. E o problemă cu care unii copii se nasc, o incapacitate de a face legătura între simbol şi ce reprezintă simbolul.
Cînd devii melancolic, tinzi să nu mai fi actor, ci spectator. Cel puțin, mie, una, așa mi se întîmplă: devin spectatoare a propriei mele vieți. Întîmplări faste și nefaste mi se perindă prin fața ochilor uimiți. Uimiți cu atît mai mult cu cît și eu sînt parte (uneori, chiar principala parte...) din ele.
Liliana Nicolae îşi păstrează, de fiecare dată, în poveştile ei, obiectivitatea jurnalistică. Căci, de fapt, ea scrie poveşti, dar poveşti adevărate, cu oameni adevăraţi. Diferenţa dintre acestea şi proza scurtă e că, în cazul celor dintîi, stilul nu contează foarte mult: reiese, implicit, din bogăţia conţinutului. Realitatea bate stilul.
Nu știu cum s-a făcut, dar iar am asistat la o ceremonie de absolvire: copilul meu a terminat și liceul...Ocazie cu care nu doar m-am emoționat și mi-am reiterat toate propriile sfîrșituri de cicluri școlare, mi-am retrecut în revistă toate etapele copilului meu, dar am și observat desfășurarea în sine a festivităților.
Cărţile de popularizare a relaţiilor dintre sexe se grăbesc cu sfaturi utile, care mai de care. În special pentru femei. Dacă ar fi să sintetizăm, în mare, regulile stau cam aşa: dacă ai ghinionul să fii femeie, nu prea ai voie să faci nimic.
