Meryl Streep şi Diane Keaton

În momentele de restrişte, sînt două filme pe care mi le tot pun şi pe care cred că le-am văzut de douăzeci de ori:

(Nancy Myers, 2009), cu Meryl Streep, Alec Baldwin, Steve Martin, şi

(Nancy Myers, 2003), cu Diane Keaton, Jack Nicholson, Keanu Reeves. 

Tot uitîndu-mă la ele, am observat, într-un tîrziu, că sînt regizate de aceeaşi persoană de sex feminin. Cele două nu sînt, nici pe departe, nişte capodopere: sînt, practic, două comedii romantice mai deştepte, care urmăresc schema tipică arhicunoscută (cu războiul dintre bărbaţi şi femei, care, pînă la urmă, se rezolvă cu

dar cu variaţiuni şi îmbunătăţiri. Au momente în care, fără a suferi de excese de profunzime, duc lucrurile dincolo de banalul înfruntărilor amoroase, într-un neconvenţional spumos, uşor de digerat, dar care mai pune, totuşi, niscaiva probleme. 

Cred că preferinţa pentru ele a venit odată cu înaintarea în vîrstă şi acumularea de experienţe; în anii precedenţi, în

-ul meu cinematografic intrau alte filme, precum

(1993, Nora Ephron), cu Meg Ryan şi Tom Hanks, şi

(1998, Nora Ephron), cu aceiaşi doi protagonişti. Filme mai

decît cele ale lui Nancy Myers, cu mai mult romantism şi mai puţin umor, mai liniare şi mai puţin comentatoare. Şi ele terminîndu-se cu

şi cu găsirea sufletului-pereche, desigur. Şi după ce am trecut prin altele un pic mai

, tot cu Meryl Streep, precum

(Ulu Grosbard, 1984), unde joacă alături de Robert De Niro, şi

(Clint Eastwood, 1995), şi cu Clint Eastwood. 

Ultimele două ieşeau din schema clasică, pentru că era vorba de relaţii, să le zicem, urît, adultere. De fapt, tot despre iubire şi pasiune, dar din cele care nu pot fi neapărat monitorizate şi îndreptate, mai cu frumosul, mai cu forţa, pe un făgaş. Nu acelaşi lucru se poate spune despre vreunul din cele două filme din topul meu actual.

rezolvă, într-o manieră

, dar ingenioasă, problema multor femei de vîrstă medie: cea a divorţului după un lung număr de ani şi a relaţiilor fostei soţii cu fostul soţ şi actuala mai tînără nevastă. O rezolvă într-un mod îmbucurător şi încurajator pentru orice doamnă aflată într-o asemenea situaţie: fostul soţ, în ciuda nevestei mai tinere, devine amantul fostei soţii. 

Sună incredibil, la prima mînă, dar felul în care e structurat şi jucat filmul face ca situaţia să devină credibilă. Un rol important îl are şi Alec Baldwin, care, pe post de Jake Adler, soţul în cauză, reuşeşte, cu farmec şi cabotinism, să menţină echilibrul între duioşie şi umor, între implicare şi trăire plăcută a clipei, pur şi simplu. Desigur, ajutat de Meryl Streep, mereu impecabilă în rolurile ei, al cărei personaj se plasează undeva între bucurie, plăcere, uluială, dar şi o doză de înţelepciune. Situaţiile generate de întreaga poveste sînt comice şi ne oferă o altă perspectivă, suportabilă, asupra felului în care o fostă soţie poate privi actuala căsnicie a fostului soţ cu o femeie mai tînără: fără ură, părtinire şi suferinţă, cu umor, văzîndu-i şi părţile nu tocmai roze. 

e, cred, un film mai bun decît

Felul în care dramaturga Erica Barry (Diane Keaton) reuşeşte să-l facă pe celebrul burlac, preocupat doar de femei în jur de 30 de ani, Harry Sanborn (Jack Nicholson) să se îndrăgostească de ea e fascinant şi feminist: reabilitează imaginea femeii de peste 50 de ani, care, aşa cum se spune în film, e considerată ca fiind ieşită de pe „piaţa“ cuceririlor amoroase (în timp ce bărbatul de aceeaşi vîrstă, dimpotrivă, e considerat un burlac dezirabil, o partidă). Scenele în care Erica, îndrăgostită, plînge cu sughiţuri şi scrie la piesa ei, în timp ce Harry nu mai dă vreun semn de viaţă, sînt dintre cele mai reuşite. 

Şi

şi

reuşesc, cu umor, să arunce o lumină mai optimistă asupra femeilor de vîrstă medie şi a posibilităţilor lor romantice.