Cu Oana, la Cumpătu

La Casa de Creație din Cumpătu, de pe vremea lui Ceaușescu, veneau scriitori, muzicieni, plasticieni, cineaști, actori în vacanțe și nu numai. Să se...relaxeze, și, conform denumirii locului, să creeze...

Creatorii (cuvînt standard în epocă) îşi aduceau, firește, și odraslele. De ce să nu-i ia cu ei, în vacanță, într-un loc frumos, cu aer curat, și, mai ales, mîncare bună și ieftină (care, altfel, în epocă, era o problemă...).

În ciuda epocii, majoritatea respectivelor odrasle nu fuseseră crescute și educate precum niște vajnici continuatori ai societății socialiste multilateral dezvoltate. Dimpotrivă, arătau și se manifestau cît se poate de occidental: se îmbrăcau ”bine” pentru vremea aceea, cu haine de multe ori dinafară (mulți aveau, ca și mine, rude în străinătate și primeau pachete, unii părinți mai puteau ”ieși” din țară...), și parcurgeau „lecturi obligatori”, dificile și la zi. Majoritatea aveau ei înșiși aspirații artistice, și o cultură serioasă în domeniul nu doar al literaturi, ci și al picturii, muzicii, filmului.

Pe scurt, era o societate adolescentină elitistă, un soi de creme de la creme a epocii. La care se adăuga și o componetă să-i zicem crudă, de „Împăratul muștelor” al lui Golding: personalități puternice și lideri în lumile lor, respectivii adolescenți nu erau ușor de ...dus, trebuia să le faci față. Mai ales dacă veneai, ca mine, dintr-o altfel de lume, aparent mai marginală, dar, de fapt, poate, mai normală: cea marcată de un tată genial, dar dezinteresat de orice afirmare și manifestare socială.

Proveniența mea m-a făcut să fiu, la Cumpătu, desigur, actor, dar, la fel de mult, și spectator. Am participat la acțiunile grupului, m-am străduit să fac față, m-am îndrăgostit pe alocuri de unul sau de altul, dar nu m-am potrivit niciodată pînă la capăt. Erau, însă, alți membri ai grupului, care reușeau, chiar cu succes, să fie doar actori. Oana Ioachim, care, din păcate, nu mai este printre noi de puțin timp, era unul dintre aceștia. Mereu strălucitoare, impecabilă, arătînd perfect pînă în cele mai mici amănunte, spunînd mereu ceea ce trebuia, întotdeauna cu referințele culturale la zi și vedetă la mai toate jocurile adolescentine, era, cu siguranță, un lider al grupului. Liderul ”părții feminine”, incontestabil.

Oana era ceea ce acum își tot doresc, sus și tare, fetițele: o Prințesă, în adevăratul sens al cuvîntului, în ciuda epocii în care se nimerise să viețuiască. O prințesă care ar fi cîștigat, bag mîna în foc, ”concursul” cu bobul de mazăre din poveste: l-ar fi simțit cu siguranță, prin oricîte saltele. La jocurile de mimă, la nu ştiu ce discuţii intelectuale aveam noi prin jurul focurilor din pădure, chiar şi la cărţi, Oana se impunea cu graţie. Era mereu cîştigătoare, uneori, recunosc, enervant de cîştigătoare, dar într-un mod foarte feminin: păstrîndu-şi mereu ţinuta şi postura impecabilă. Era feminină, dar într-un fel foarte adaptat timpului nostru: însoţindu-şi mereu frumuseţea şi prestanţa de conţinut şi păstrîndu-şi, uneori pînă-n pînzele albe, dar argumentat, punctul de vedere.

Recunosc că această superioritate, reală, a ei, în anumite momente mă irita. Nu-i simţeam, sau aşa mi se părea atunci,...umanitatea, zona aia fragilă în care e loc de imperfecţiune. Noroc cu reprizele de „faţea” (de-a v-aţi ascunselea) de atunci, pe care, noi, la Cumpătu, le jucam în felul următor: cineva se punea, şi restul ne ascundeam cît mai bine şi mai departe, prin vreun petec de pădure, împreună cu alte persoane cu care ne înţelegeam. Uneori eram atenţi la joc, şi făceam eforturi să-l „scuipăm” pe cel care se pusese. Alteori rămîneam pur şi simplu ascunşi alături de încă nişte copii, şi ne luam cu vorba indefinit. Aşa mi s-a întîmplat şi cu Oana într-o după amiază: ne-am nimerit după acelaşi pom, şi am avut un moment de ...conexiune, în care i-am descoperit şi latura umană pe sub învelişul de prinţesă.

Ne-am reîntîlnit după ani, cînd Oana Ioachim devenise actriţă, meserie care cred că i se potrivea, pentru că era genul de actriţă cu conţinut, care-şi păstrase vii preocupările culturale, spirituale. Şi care, de altfel, se apucase să şi scrie. Atunci am regăsit în Oana mai mult tocmai latura umană despre care vorbeam. I-am păstrat acum, cînd, în mod tragic, nu mai e, printre noi, aminitrea celor două epoci combinate: o prinţesă cu o latură de fragilitate...