Minuscule miracole

F ilmele de Crăciun, cu morala lor siropoasă, și miracolele lor previzibile, și aproximativ mereu aceleași, cu schema lor fixă și cele cîteva variațiuni – în loc să mă dezguste, continuă să mă atragă. Mă pot uita la ele aproape infinit, cu stoicism (uneori sînt, recunosc, îngrozitor de plicticoase) și un zîmbet tîmp. E ca și cum mi-aș lua doza necesară de dulceață amestecată cu miraculos facil, „a spoonfull of sugar“ din Mary Poppins – lingurița de medicament cu gust poate de zmeură, care face amăreala generalizată să se mai estompeze.

Buddy, ciobănescul german (

din filmul cu același nume – Terry Ingram, 2104 –, evident fiind jocul de cuvinte) pleacă de acasă, speriat de o furtună și ajunge la o altă familie alcătuită din tată și fiică, pe al cărei cap îl va ajuta să se unească cu stăpîna sa singuratică. O mamă singură și disperată e ajutată de un înger rubicond de pe o monedă norocoasă să-și găsească o slujbă de sezon (Moș Crăciun la un mare magazin!) și ...un iubit

Graeme Cambell, 2014). Fata unui croitor din Philadelphia, ce-i drept, și designeriță în timpul liber, descoperă că iubitul ei e... prinț și are un Crăciun la dispoziție ca s-o îmblînzească pe fioroasa lui mamă regală

2104, Alex Zamm).  O profesoară de școală generală își trăiește, de ani, rivaliatea cu o colegă cu care-și disputase, la o serbare din copilărie, un solo la Silent Night. Un concurs de prăjituri și un nou tată (!) disponibil rezolvă problema

1999, Christie Will). 

C ele de mai sus sînt doar cîteva umile exemple de filme de Crăciun de serie B sau C. Modelul este, de multe ori, cel al dickensianului Scrooge: un personaj care trăiește în... întuneric, care nu numai că nu știe să se bucure de sărbători, și de viață în general, ci care nu e capabil, cel puțin temporar, să fie generos și altruist, să-i pună pe alții înaintea lui însuși. El poate învăța toate aceste lucruri și se poate schimba doar prin intervenția supranaturalului; într-un mod tipic omenesc, și anume de frică (de frica unui viitor sumbru care i se arată); ori prin diverse pilde și chiar mărinimii. Pe lîngă Scrooge-ul conștient, există, în unele filme, și un alt tip de Scrooge, unul să-i zicem reprimat, care nu e egoist și orgolios, ci doar singuratic și dezamăgit. Aceleași ființe supranaturale, de genul îngeri, spiriduși, sau  chiar Moși Crăciun îi scot și pe acești Scrooge din ale lor, redîndu-le zîmbetul pe buze și cheful de oameni. 

În finalul filmelor de Crăciun, cam toată lumea își găsește rostul, cît și perechea. Cu toții își însușesc lecțiile, devenind mai atenți la nevoile celorlalți. Totul în sînul unei familii, în general, extinse, care pare antipatică, dar, de fapt, la greu e participativă, și pe fundalul unui decor abundent de Crăciun, cu brazi, moși, stele, oameni de zăpadă, șeminee...

În viața de toate zilele, mai ales în perioada de dinainte și de după Crăciun, se petrec tot soiul de mici miracole. Atît de mici încît, de multe ori, treci pe lîngă ele fără să le bagi în seamă. Unele nici nu pot fi catalogate, de fapt, drept mircaole, ci pur și simplu drept întîmplări mai neobișnuite și benigne: de pildă, într-o zi, trebuia să ajung la un eveniment important. Nu găseam nici un taxi, așa că am ieșit în fața blocului, așteptînd. A apărut unul, cu un șofer foarte tînăr, care, cînd a auzit unde merg, a zis că-i aglomerat și că mai bine mă duce la o gură de metrou decît pînă acolo. L-am convins, cu chiu, cu vai. De la un punct încolo, chiar era foarte aglomerat, așa că mi‑a povestit viața lui: cum i-au murit părinții, mic fiind, într-un accident, și a rămas singur pe lume. Cum s-a căsătorit la 19 ani, apoi a făcut cinci copii și a trecut la pocăiți.  Și cum de atunci, deși are numai opt clase, își vede treabă, tot lucrînd la casa uriașă pe care o construiește pentru copiii lui.  

Tot vorbind așa, am ajuns în locul ce părea a fi destinația mea. Era o curte părăsită, cu un bodyguard înăuntru, care mi-a explicat unde e adevărata mea destinație.  Noroc că s-au nimerit acolo și alți doi oameni care mergeau în același loc, și se rătăciseră la fel ca mine. Am intrat în vorbă, ca-n filmele de Crăciun  (da, știu, putea fi și ca-n filmele de groază, dar n-a fost...) și m-au luat cu jeep-ul lor și m‑au dus pînă unde trebuia să ajungem cu toții. Undeva foarte aproape, de fapt. 

Acolo, am ajuns aproape la fix pentru un moment emoționant. Chiar ca-n filmele de Crăciun, aș zice. Și într-un cadru adecvat unei asemenea producții: o sală uriașă, cu lume-n alb și negru, așezată-n grupuri de vreo zece pe la mese, printre care se perindau chelneri cu platouri pline de frunze și cu sticle diverse. 

A  fost o minune mică, dar necesară. Foarte în spiritul sărbătorilor. Dacă aș vrea neapărat să mai găsesc una, la fel de minusculă, l-aș pomeni pe motanul portocaliu, gen Garfield, care aștepta, mai deunăzi, aliniat, alături de mine și alți doi oameni, ca o doamnă dintr‑un bloc să ne deschidă ușa și să ne ducem, fiecare, la treburile noastre.