La mall, în nord
Week-end-urile pot fi, de multe ori, minunate și, de tot atîtea ori, întunecate. Sînt două zile lungi în care poți face foarte multe lucruri, în care poți recupera tot ce n-ai reușit în timpul săptămînii. Teoretic.
Sîmbăta dimineața e un moment absolut fermecător. Fie că soarele strălucește, fie că plouă torențial, simți că ai un timp al tău în față, că poți alege indefinit și nemăsurat. Poți să lîncezești un pic dimineața, în fața spectacolului lumii – fie că e vorba de știri neutre (cînd sînt îngrozitoare, cum s-a întîmplat în ultimul timp, nu mai merge așa), fie de documentare cu animale care încearcă să supraviețuiască, mîncîndu-se unele pe altele, fie de filmulețe vechi și optimiste în care toți se-mpacă la sfîrșit și se-mbracă în stilul anilor ’90. Apoi faci gimnastică, pe muzică, și ai o senzațională impresie despre tine ca persoană activă, care are un vădit control asupra propriului trup și, implicit, a propriei vieți.
După care urmează seria de „hotărîri majore“ pentru același week-end, decizii ce se pot înscrie pe următoarea real-imaginară listă: să mergi la piață, cu căruciorul, ca un cuplu middle-aged respectabil, și să cumperi calm și ponderat legume semiperfecte, cît mai aproape de ceea ce-ți imaginezi a fi normalitatea rodului nemodificat, să mergi la biserică, să stai la slujbă nu ca o stană de piatră și nici ca un credincios formal care se-mbrîncește pentru un loc în mulțime, schimbînd priviri atroce cu bătrînica din vecini, ci trăind ce se-ntîmplă acolo pe bune, dacă poți, și, în sfîrșit, să „te distrezi“.
Acest deziderat, desigur – de fapt, inexistent –, m-a tot bîntuit cam de pe la Revoluție (sau ce-o fi fost în 1989) încoace. Dacă pe vremea lui Ceaușescu, spre sfîrșit, aveam obsesia faptului că restaurantele sau barurile nu erau deschise toată noaptea, că lumea nu putea fi o feerie și un carnaval non-stop, imediat după schimbarea de regim nu mă mai săturam să tot încerc noutăți, de la Coca-Cola și Big Mac la mall-uri.
Studiam Popular Culture și știam cît se poate de bine ce reprezenta mall-ul pe linia simulacrelor de consum. Și totuși, oricît de studios critic aș fi fost, în practică eram un mai mare consumator sărac cu duhul. Îmi plăcea să mă duc la mall, îmi doream mica strălucire indusă de interior în meschina lume comercială, un paradis fragil pentru naivi ca mine. Efectul-tampon, pe atunci, pentru mine, una, încă funcționa: de tampon călduț între angoasele mele și intemperiile lumii reale.
Spun „mic“ pentru că și mall-ul, pe vremea aceea, era cel din Vitan, singurul și cel mai intim (dacă poți spune așa ceva despre un mall, mai ales că acum se chinuie să-l tot extindă). În week-end-ul trecut m-am nimerit, însă, în virtutea aceleiași logici a „distracției“, dar mult mai pale și estompate, la mall-ul din Băneasa (Băneasa Shopping City). Recunosc că m-am simțit acolo, în partea de nord a orașului, ca un extraterestru venit prea din sud. Dacă pe Magheru mă simt mereu la locul meu și la fel la mall-ul din Vitan, acolo am avut, brusc, cu toate elanurile mele consumiste, senzația de prea mult, preaplin, prea… M-am simțit ca o tanti de la țară venită în metropolă.
Duminică seara, acolo, totul era puhoi. În față la Ikea, de unde nu voiam să iau decît un umil suport de umerașe și cinci cutii, nu găseai loc de parcare. În mall-ul situat un pic mai încolo, puzderie de oameni îmbrăcați trendy și smart casual forfoteau firesc în fiecare din locurile de consum. La cafenele, gen Starbucks sau Gloria Jean’s, adăstau strălucitori pe fotolii, cu paharele de plastic standard, cu paiele reglementare, în față. O tînără frumoasă stătea semiîntinsă pe un asemenea fotoliu, în timp ce, pe burta ei, dormea un copilaș auriu și bucălat de vreun an.
Alți consumatori avizi pur și simplu nu și găseau (sau nu-și găsiseră încă) locul și umblau așa, năuci, de la magazin perfect la magazin perfect (căci nu pot spune altceva despre magazine – cu toată intenția mea de revoltă stîngistă, vitrinele lor arătau impecabil), în cete indeterminate. În mijlocul unui asemenea conglomerat am zărit, în treacăt (între timp făceam și eu parte din ritualul migrator degeaba), o tînără care-și alăpta copilul din mers, în timp ce alerga spre, desigur, ceva esențial, alături de partenerul ei. Nimeni altcineva nu părea s-o observe.
La cinema, care nu degeaba se cheamă Grand Cinema & More, era cea mai mare coadă pe care am văzut-o eu vreodată în ultimul timp. O coadă de vreo douăzeci de persoane, care a durat vreo 10-15 minute (e drept că n-am mai fost de mult la Circa Financiară și nici la Disneyland). Coada era la bilete la film, evident.
Ne-am încartiruit, desigur, mîndri că facem parte din elita celor care se distrează, reglementar, duminica în nord. Ne-am tot uitat la listele de filme și, neavînd ce să alegem la respectiva oră, am optat pentru cel regizat de Angelina Jolie, care semnează acum Angelina Jolie Pitt, fiindcă cei doi sînt căsătoriți, în sfîrșit, cu acte în regulă. By the Sea e filmul în care joacă cei doi. Am luat bilete, am văzut filmul. Dar despre el într-un număr viitor.
