Sentimentul de „out of place”...

Sînt momente în care ești cît se poate de fericit și de bine în pielea ta. Ori ți s-a întîmplat ceva extraordinar și incredibil și plutești de-a dreptul, legănîndu-te în irealitatea lumii tale paralele. Ori ești pur și simplu echilibrat și moderat, pentru că ai învățat că așa poți rezista.

Dar există și altele, cînd cazi exact în reversul stărilor de mai sus. Cînd ai ceva ”pe creier” care te macină, ceva care nu ți se întîmplă așa cum vrei tu, ceva căruia trebuie să-i faci față fără să fii de acord, încerci să acționezi ca și cum totul ar fi în regulă. Te străduiești să apari cool, și, mai ales, foarte dedicat îndeplinirii sarcinilor de toate felurile: duci la bun sfîrșit treburi, cît mai multe – și, în mare parte, inutile și irelevante – doar pentru că ești un om responsabil, cu simțul datoriei. Totul e planificat, nu există breșe în sistemul tău bine uns.

Asta în teorie. În practică, se poate întîmpla și după cum urmează: te duci la aceeași cafenea la care ai fost de 100 de mii de ori. Întîmplător, una cu un balansoar, aproape de facilul tău ideal de bine: o legănare pe fundalul unui gust dulceag, cu tentă amețitoare. La cafeneaua în cauză, comanzi chiar două băuturi care conțin cocos.

Paharele albe și spumoase, cu o portocală pe margine și o cireașă plutind și ea pe undeva, savurate de pe balansoar, îți aduc aminte de scenele finale din filmele cu răufăcători de treabă (de obicei un El și o Ea), care, după  ce au jefuit banca celui cu adevărat rău, rămîn cu banii și ajung pe o plajă exotică unde lipăie asemenea cocktailuri... În timp ce sorbi din  băutură, telefonul țîrîie, discret, apoi sună de-a dreptul. Îți ieșise complet din minte o veche întîlnire. Te extragi, brusc, din momentul de grație și alergi spre întîlnire.

Abia a doua zi, cînd te întorci în același loc, realizezi, din uluiala chelneriței, ce se întîmplase: plecaseși fără să plătești, evident neintenționat. A fost un moment horror, cumva între Vertigo și nehitchcockianul, dar mai înspăimîntătorul și mai actualul Still Alice.

Cînd ceva se schimbă în viața în ta, cînd oamenii importanți de lîngă tine nu mai sînt aceiași, în diverse feluri, apare un la început nematerializat, indefinit și neconturat sentiment de out of place. E ca și cum conturul tău nu se potrivește perfect în nici unul din locurile în care încerci, cu forța, să-l îndeși: cumva precum pantoful Cenușăresei pe nenumăratele picioare de surori vitrege...Nici în mașina cu prieteni din copilărie care stăteau înghesuiți și din care n-ai mai vrut să cobori, pur și simplu, într-un delirant puseu nostalgic (pe care, însă, nici unul dintre ei nu l-a împărtășit); nici pe bulevadul Magheru, aproape singurul loc din lumea asta unde te simțeai, de obicei, acasă (și asta nu din motive estetice...).

Nici chiar în prietenosul La plăcinte (care, ce-i drept, nu mai e așa de prietenos în privința porțiilor, în ultimul timp...), unde intri încrezătoare, comanzi pîrjoale de curcan și, cînd te așezi la masa infimă și imitînd, stîngaci, un interior rustic, în fața unui televizor pe al cărui ecran se execută, culmea, tot feluri de mîncare (!) - și, în momentul în care mîncarea chiar sosește, simți că nu te poți atinge de ea. Te ridici, și, cu pîrjoalele la pachet, o iei la pas pe același Magheru, în căutarea...locului pierdut.

Tot mergînd așa, constați că nu-ți găsești locul decît în incoerența mișcării în sine, în schimbarea grăbită a fiecărui instantaneu. Chiar și așa, în goana mai curînd inutilă, decît nebună, te simți precum personajul Giancarlo, din filmul lui Woody Allen, To Rome with Love, personaj care nu putea cînta operă bine decît dacă-și aducea dușul cu el pe scenă. Numai că, pentru tine, respectivul duș e rece ca gheața (un duș în perpetuă revizie la apă caldă). Tu și dușul tău care oricînd se poate transforma într-un bloc de gheață mergeți împreună pe Magheru, care nu mai e familiarul Magheru, ci unul străin, prăfos și interminabil.

Speri să ajungi în locul pe care îl consideri ca fiind acasă, în care conturul tău să se potrivească fără ajustări și împingeri în restul puzzle-ului. Speri și ca revizia de apă caldă să înceteze și să ajungeți, tu și dușul tău, la un compromis.

Ajunsă acasă, constați că altădată confortabila și afectuoasa îngrămădeală, lipsită de percepția corectă, devine doar o povară, o adunătură de obiecte disparate și aleatorii.

În sfîrșit, trec zile și reinterpretări de obiecte și stări, zile cu ceaiuri și cafele, care-ți topesc recele cu aburul lor, zile în care, printre umbre, se mai strecoară cîte o lumină. Între timp, casa re-prinde măcar o rază din căldura plăcut kitchoasă a cărților poștale de Crăciun, cele cu moș și șemineu. Așa, fărîmă cu fărîmă, prin puterea obișnuinței și prin monotona rutină a zilelor ce se succed, marginile conturului se mai șlefuiesc și intră, cît de cît măcar, în locul parțial liber.