Extenuantul efort personal
Generația mea e cea care a fost la revoluție și, apoi, în Piața Universității. Așa cum am văzut pe una din pancartele de la mitingurile de zilele astea, despre părinți scria că au fost la revoluție ( nu-și are acum rostul discuția dacă a fost sau n-a fost...). Eu, una, aș zice că fac parte din generația părinților.
Imediat după momentul 1989, generația noastră, pe atunci studenți, a luptat cum a putut. A luptat pentru ce a putut: pentru diversele drepturi ale studenților, apoi, în cazul unora dintre noi, pentru o presă liberă și mai decentă (n-am spus că toate dezideratele astea s-au și împlinit...); dar și pentru lucruri aparent mici, dar care atunci făceau diferența și care, în zilele noastre, pot părea hilare: să învățăm să devenim clienți, să știm să le cerem vînzătorilor ori chelnerilor ce vrem și cum vrem fără să ne lăsăm intimidați de ei (!), să nu mai stăm la coadă la ghișee unde sînt funcționari care ne sfidează și nu rezolvă nimic, să avem propriile case, să avem acces la servicii medicale și la învățămînt de calitate, să putem spune ce vrem și să putem ajunge oriunde în lume, să nu mai stăm la cozi pentru vize în țări europene precum Anglia, de pildă, etc.
Multe din lucrurile mici pentru unii, uriașe pentru cei care și-au petrecut o parte din viață în comunism, s-au împlinit, în timp și chinuit. A urmat o perioadă de entuziasm, mai ales după cea a Pieței Universității. Din păcate sfîrșită cu sinistra mineriadă, în urma căreia colegi de-ai noștri au ajuns în spital cu capete sparte și leziuni interne, unii chiar au murit și destui au emigrat. Timpul a trecut, fără să se fi făcut dreptate (abia acum dosarul Mineriada pare să fie băgat în seamă...) și a sosit faimosul an 1996, în care Emil Constantinescu a fost ales președinte, umplîndu-ne pe toți de speranță (nu pot uita anul acela, e anul în care s-a născut copilul meu).
În 1996 am crezut că totul a intrat pe făgașul pe care Silviu Brucan, cu cei 20 de ani ai lui, îl contesta în sumbre profeții postcomuniste. Cînd s-a născut copilul meu și ”ai noștri” au cîștigat alegerile, am fost atît de fericită încît nici măcar nu m-am revoltat suficient că bebelușul a luat unul dintre celebrii stafilococi din spital și a trebuit să înghită antibiotice încă din primele zile. Am rezolvat problema, cu greu, și am început să fac ce am făcut de-atunci încoace, practic, o viață: să găsesc singură (desigur, și cu ajutorul apropiaților, al mamei mele...) soluții problemelor de zi cu zi ale copilului și ale mele. Multe din care, în mod cert, ar fi trebuit să le rezolve instituțiile, autoritățile. Dar cum acestea erau aproape inexistente sau ineficiente...
Am învățat, probabil asemenea multor oameni din țara asta, să nu am încredere în aproape nimic din ce mi se oferă, de la produse alimentare, locuri de joacă, servicii medicale, cursuri de limbi străine sau sport, ...fără să mă documentez detaliat în legătură cu respectivul loc sau serviciu înainte. Asta și pentru că m-am ”fript” de multe ori și am înțeles că, dacă nu faci tu singur ...totul, nimic nu merge cum trebuie. Am înțeles că, din păcate, nu poți lăsa lucrurile din mînă și nu te poți relaxa, în timp ce societatea (ce-o fi însemnînd asta...) te ajută și face în așa fel încît să-ți fie ușor, să poți avea încredere și mai mult timp.
Societatea nu mi s-a părut că mă ajută cu mare lucru. Țin minte că locurile de joacă, de pildă, pe vremea cînd era mic copilul meu, erau încă pline de fiare ruginite, la propriu, nu fuseseră refăcute încă și rămăseseră în destule parcuri cele vechi, de metal. Așa-zisul nisip era plin de gunoaie. Singura soluție, ca mamă responsabilă (unii ziceau nebună, dar nu cred așa...) era să te ții după copilul tău realmente peste tot, ca să nu-și spargă capul, să nu facă tetanos sau toxinfecții alimentare. De asemenea, pe vremea aceea încă nu era sigur să cumperi orice și de oriunde de mîncare. Nu te puteai duce la orice doctor, pînă nu ți-l recomanda cineva și nici la orice grădiniță, fiindcă era epoca de început a capitalismului sălbatic în care stilul ”merge și-așa” era la apogeu...Repet, totul trebuia verificat personal, și, deși cei care mă acuzau, pe atunci, că am fost o mamă fanatică nu m-ar crede, era cît se poate de obositor, extenuant de-a dreptul.
Am dat exemplul cu copilul pentru că mi s-a părut cel mai relevant, cumva extrem, de...supraviețuire. Aș putea să dau și altele mai dure, precum cel cu mama mea în spital, unde o doctoriță mi-a spus de la obraz: ”Ar fi bine s-o luați acasă, la noi în spital nu se moare. ” (deși alții s-au purtat mai decent). Această implicare personalizată în chestiuni care, altfel, ar fi trebuit să fie instituționalizate, să meargă de la sine, ne-a făcut să suferim și de o lipsă de încredere cronică, și de un soi de corupție mică gneralizată: e bun doar ceea ce cunoști, e de încredere doar ceva sau cineva recomandat...Am trăit, astfel, într-un cerc destul de strîmt și de închis, suspicios și conservator. Într-o vizuină proprie, de apărare. Chiar dacă ne-am luat...măsuri personale de supraviețuire, acest lucru ne-a stors de energii și ne-a mîncat din timpul pentru alte chestiuni plăcute sau...mărețe.
Sper ca întîmplarea asta tragică, care ne-a zguduit pe toți, să schimbe ceva în modul nostru de existență. Să putem ieși din diversele carapace și să re-creăm un sistem în care să avem încredere, care să ne fie aliat și nu dușman, și care să nu ne mai lase să facem chiar totul singuri, cum ne taie capul, cu sau fără responsabilitate.
