Comedii feministe

Am văzut, de curînd, două comedii pe care le-aş putea numi feministe:

2015, în regia lui Paul Feig) şi

2012, în regia lui Jason Moore). Amîndouă duc ceea ce aş putea numi „feminismul populist“ dincolo de limitele trasate, cîndva, de alte filme mai vechi ale genului. 

e chiar o comedie bună, cu o Melissa McCarthy spumoasă în rolul principal, care detronează multe prejudecăţi despre eroismul masculin, pe de o parte, şi despre femeile rubiconde şi neîndemînarea lor, pe de alta. Susan Cooper, analista CIA jucată de Melissa McCarthy, după o viaţă de stat într-un subsol plin cu lilieci şi şobolani (la propriu), o viaţă în care era doar vocea invizibilă din urechea adevăratului agent, Bradley Fine (Jude Law), devine o spioană în toată puterea cuvîntului. Nu doar isteaţă, descifrînd corect situaţiile, ci şi capabilă să se lupte şi chiar să iasă victorioasă din înfruntări, să se angajeze în urmăriri spectaculose şi să seducă bărbaţi. 

În mod evident, rotunda Susan reabilitează imaginea femeii aparent neatractive şi prăfuite, exilată în planul doi, al rutinei şi al hîrţogăraiei. Împreună cu foarte înalta ei prietenă Nancy (o altă savuroasă actriţă de comedie, Miranda Hart) formează un „cuplu formidabil“ care se descurcă în orice situaţie (chiar dacă apelează la soluţii extreme, cum ar fi să se arunce peste 50 Cent sau să se agaţe de un elicopter). Ele două sînt învingătoare împotriva femeilor sexy: Karen Walker, colega lor care se dovedeşte a fi agentă dublă (Morena Baccarin), şi răufăcătoarea Rayna Boynaov, care încerca să vîndă o bombă nucleară (Rose Byrne). 

Cea din urmă, însă, reabilitează, cumva, specia feminină a frumoaselor prostuţe: e salvată de un soi de inocenţă nativă, care o face să acţioneze impulsiv într-un mod stupid, şi prin lipsa ei de răutate absolută. Ea devine chiar prietenă cu Susan (deşi intră la închisoare în final). În ce priveşte reprezentanţii sexului masculin, toţi cei trei agenţi sînt satirizaţi cu graţie şi indulgenţă (la modul în care erau prezentate, altădată, personajele feminine din filmele mai vechi de acţiune): frumosul şi vanitosul Bradley Fine, mitomanul şi prostovanul, dar şi băiatul de treabă Rick Ford (Jason Statham) şi cuceritorul de meserie Sergio de Luca (Bobby Canavale). 

În

personajele masculine sînt la fel de ilare, pe cînd cele feminine se conturează mai pline de personalitate. Personajul principal e unul colectiv: un cor de fete care cîntă

una mai diferită decît alta. De fapt, foarte politic corect alese: una mică şi subţire (Beca – Anna Kendrick), alta supraponderală (Fat Amy – Rebel Wilson), alta latino, alta asiatică, una lesbiană, una tipul de lider, una blondă şi frumoasă, o alta creativă etc. Împreună – doar pe mai multe tonuri –, bune să întrupeze „eternul feminin“… 

The Barden Bellas (căci ăsta e numele corului) îşi propune să promoveze valorile să zicem reale feminine, într-o lume în care rolul femeii e în continuă schimbare: vocea frumoasă, dar nu oricum, ci asociată cu creativitatea, diversitatea, loialitatea, morala şi independenţa, desigur, cu limite. Relaţiile cu bărbaţii ale membrelor corului se aseamănă cu cele ale spioanei din filmul cu acelaşi titlu: cînd Fat Amy are o idilă cu un membru al altui cor de

desigur masculin (Bumper – Adam DeVine), ea e cea care refuză, iniţial, un ataşament mai serios, pe motiv că vrea să-şi păstreze independenţa. Iar el e cel care îi declară, explicit, că s-a îndrăgostit de ea. De altfel, mai toate bancurile fizice din comediile cu bărbaţi – şi aici mă refer la chestiuni fiziologice dizgraţioase – sînt transpuse în cheie feminină. 

Cele două comedii, prima fiind de departe mult mai suculentă decît cea de-a doua, fac parte dintr-o altă fază a comediilor feminine şi feministe. Mai dezinhibată, cu rolurile specifice genurilor mult mai estompate şi amestecate. Mai aproape de cel puţin unul dintre straturile de mentalitate şi comportament ale timpurilor noastre.