Oameni şi tururi

Ce poate face un proaspăt turist într-un oraş nou şi necunoscut? Evident, ture (pe străzi necunoscute, într-o explorare bezmetică) şi tururi. Tururi organizate, cu autobuze, de cele mai multe ori standardizate, în care un ghid plictisit, cu aparenţă vioaie, îţi spune aceleaşi şi aceleaşi chestii prăfuite. 

Doar că în Boston, un oraş pe care, repet, l-am găsit fascinant, tururile nu erau plicticoase. Întîi că opţiunile erau numeroase, de la simplul autobuz la faimoasa Duck (Răţuşcă), ce mergea, cum am mai scris, şi pe apă, şi pe uscat, şi pînă la turul

al oraşului – care se desfăşura noaptea, inclusiv prin cimitire (şi n-ar fi o idee rea şi pentru cimitrul Bellu de la noi, de pildă). 

În bătrîna Răţuşcă galbenă, un autobuz cu o formă mai ciudată, dar foarte prietenos în vechimea lui, ghid era o domnişoară rotundă şi dezinvoltă, cu destul umor. Felul în care prezenta oraşul şi istoria lui (stil pe care l-am recunoscut, apoi, şi la alţi ghizi locali) era unul haios şi autoironic: chiar poveştile eroice din istorie (Bostonul, repet iarăşi, fiind recunoscut pentru tradiţia lui democratică) nu mai erau prezentate, ca altădată, grandilocvent, ci mai detaşat şi mai temperat, slavă Domnului. Ideea era că da, sîntem mîndri de istoria noastră locală, incontestabil, dar putem recunoaşte că Masacrul din Boston a fost început de nişte localnici „uşor“ abţiguiţi, că Paul Revere, eroul local, a avut şi două neveste, şi un mare număr de copii (vreo 16), precum şi multe meserii, şi că mormîntul lui Mother Goose, care se află într-unul din cimitirele locale, nu e sigur că e al adevăratei Mother Goose. 

În acelaşi timp, era un fel cald, admirativ de a vorbi despre acelaşi oraş. Dar admiraţia tindea să fie prezentată printr-o grilă personală, prin poveşti legate de familia ghidei: vreţi să aflaţi despre cele mai bune restaurante italieneşti din zonă (comunitatea italiană, ca şi cea irlandeză, fiind una importantă în Boston)? Uite, bunicul meu, care e italian, comandă în fiecare an atîtea canneloni de la restaurantul cutare… 

Întreaga prezentare era, desigur, o punere în scenă: nu doar ghidul ori ghida oficială vorbeau, ci şi şoferul sau şoferiţa. O treime din tur era prezentată de ei. Nici pe departe la fel de talentaţi în „meserie“ precum partenerii lor, aceştia îşi cunoşteau informaţiile şi le narau pe un ton sfătos – fiind, în general, persoane mai în vîrstă. Cea mai „adevărată“ mi s-a părut şoferiţa Lucretia (nu chiar Borgia) de la turul de groază. Îmbrăcată în ceva negru şi tricotat, stătea mută şi impasibilă la glumele ghidei, o actriţă subţire ce se străduia să întrupeze o infirmieră de la morgă, de pe la 1800, căreia îi murise copilul, parcă. Actriţa-ghidă tot încerca s-o atragă pe şoferiţă în jocul ei, dar aceasta refuza sistematic. Mai mult, cînd turiştii coborau să viziteze cimitirele, ea îşi scotea lucrul de mînă, ca orice gospodină (probabil de origine italiană) care se respectă, şi se apuca de el. 

Ghida, pe de altă parte, care-şi spunea Mercy, era plină de energie şi de patos, o actriţă talentată, aş spune, dar fără nici cel mai mic fior

. Era simpatică, de-a dreptul comică uneori, cu poveştile ei gotice, dar nu reuşea să înspăimînte pe nimeni. Gotică într-un stil de

era şi un fel de „ştimă“ a cimitirului, o tînără rubicondă şi chiar sexy, aş putea spune, într-un soi de zdrenţe-trene, care ne-a plimbat printre morminte. 

Ambele tururi, însă, au fost neconvenţionale: o dată Răţuşca, despre care am spus cum, de pe uscat, şi-a băgat roţile înăuntru şi şi-a dat, pur şi simplu, drumul pe apă; şi turul

, în care ghida, bine documentată, ne-a relatat istoriile morţilor, fantomelor şi crimelor celebre din oraş într-un mod înduioşător. Nu pot decît să le apreciez creativitatea şi să le consider posibile modele pentru tururile bucureştene: dacă cel cu vehiculul amfibiu pare mai puţin probabil, cel de groază poate fi la îndemînă (şi probabil că există deja şi la noi încercări).